Una dintre principalele acuzatii aduse noua, celor care nu credem in supranatural de catre credinciosi este ca suntem o minoritate, iar marilor ganditori, oamenilor importanti ai umanitatii, li se inventeaza, de cele mai multe ori, un trecut pios, de oameni "cu frica de Dumnezeu". Am vazut impreuna ce spun unii crestini, despre Einstein.
Sa ascultam impreuna ce are de spus Robert Ingersoll despre libera-cugetare. Are ea o parte constructiva?
Scopul liber-cugetătorului este de a afla adevărul – condiţia fericirii – cu ţelul ca această viaţă să dobândească valoare. Aceasta este partea afirmativă, pozitivă şi constructivă.
Fără libertate nu există fericire adevărată. Este posibil să existe o mulţumire ca cea a unui sclav – a unuia care este fericit că a trecut o zi fără să fie bătut – cineva care este bucuros că a avut destulă mâncare – dar ideea supremă de fericire este libertatea.
Toate sistemele religioase înrobesc mintea. Anumite lucruri sunt cerute – anumite lucruri trebuie crezute – anumite lucruri trebuie făcute – şi individul care devine subiectul sau sclavul acestei superstiţii trebuie să renunţe la orice idee de individualitate sau de speranţă a dezvoltării şi progresului intelectual.
Cei religioşi ne informează că undeva în univers există un Dumnezeu creştin, care se străduieşte să guverneze lumea şi care, în acest scop, recurge la înfometare şi la inundaţii, la cutremure şi la boli – şi care, în ultimă instanţă, pregăteşte o revenire a religiei. Aceasta se numeşte „afirmativ şi pozitiv”.
Omul cu raţiune ştie că un asemenea Dumnezeu nu există şi, astfel, afirmă că doctrina religioasă este total absurdă. Aceasta se numeşte „negaţie”. Dar, pentru mintea mea, este o afirmaţie şi face parte din latura pozitivă a liber-cugetării.
Un om care constrânge această Zeitate să renunţe la tronul ei aduce un însemnat şi minunat serviciu rasei umane.
Atât timp cât oamenii vor crede în tiranie în rai, ei vor practica tirania pe pământ. Cei mai mulţi oameni sunt deosebit de imitativi şi nimic nu este la fel de plăcut pentru credinciosul obişnuit ca a fi asemeni Dumnezeului lui.
Tot aceşti creştini ne spun nouă că aproape oricine este sortit pedepsei veşnice, în timp ce câţiva creştini norocoşi, care au fost aleşi cu miliarde de ani înainte de a se crea lumea, vor fi fericiţi. Asta numesc ei „veşti de mare bucurie”. Liber-cugetătorul denunţă această doctrină ca fiind ruşinoasă dincolo de puterea de exprimare a cuvintelor. El spune, şi o spune limpede, că un Dumnezeu care ar crea o fiinţă umană, ştiind că aceasta va fi etern nefericită, trebuie, prin urmare, să fie de o răutate neţărmurită.
Omul liber, în al cărui creier şarpele superstiţei nu s-a furişat, ştie că dogma chinului veşnic este o minciună fără margini. El mai ştie că – dacă dogma ar fi adevărată – orice om ar trebui să urască, din fiecare fibră a fiinţei lui, pe creatorul universului. De asemenea, el ştie – în puţinul pe care îl cunoaşte – că nici un om cumsecade nu ar putea fi fericit in rai dacă majoritatea rasei umane se află în iad. El ştie că o mamă nu s-ar putea bucura de societatea lui Hristos dacă fiii ei ar fi sortiţi pierzaniei; şi el ştie că, dacă s-ar putea bucura, acea mamă ar fi, pur şi simplu, o fiară sălbatică. Omul liber ştie că gazdele angelice, în astfel de circumstanţe, nu s-ar putea simţi bine în pielea lor decât dacă ar avea inima unui boa-constrictor.
Aşadar, se poate vedea că există o parte afirmativă, pozitivă şi constructivă a liber-cugetării.
Care este partea pozitivă?
În primul rând: o negare a tuturor minciunilor religioase – o demascare a tuturor superstiţiilor. Aceasta este doar curăţarea solului, pentru ca seminţele valorii să poată fi sădite. Este necesar, mai întâi, să fie distruse toate buruienile otrăvitoare, să fie gonite fiarele sălbatice. Apoi vine altă etapă – alt fel de muncă. Liber-cugetătorul ştie că universul este natural – că nu există loc, nici măcar în spaţiul infinit, pentru miraculos, pentru imposibil. Liber-cugetătorul ştie, sau simte că ştie, că nu există un suveran al universului, care, ca un rege sau un tiran neînsemnat, se desfată dovedindu-şi autoritatea. El simte că toţi cei din univers sunt făpturi condiţionate şi că doar cei ce trăiesc în conformitate cu premisele fericirii sunt fericiţi, iar acest fapt sau adevăr ori filosofie acoperă toţi oamenii şi toţi zeii – dacă ar exista zei.
Partea pozitivă este aceasta: orice acţiune bună are consecinţe bune – dă roade bune întotdeauna – iar orice acţiune rea are consecinţe rele şi dă roade stricate. Liber-cugetătorul mai afirmă şi că orice om trebuie să suporte consecinţele propriilor fapte – că trebuie să culeagă ce a semănat şi că nu poate fi scuzat de bunătatea altuia sau condamnat pentru răutatea altcuiva.
Mai există încă o parte, şi anume aceasta: liber-cugetătorul ştie că toţi preoţii, cardinalii şi papii nu cunosc nimic despre supranatural – nu ştiu nimic despre zei ori îngeri, raiuri sau iaduri – nimic despre cărţi insuflate sau Spirite Divine, reîncarnare ori ispăşire. El ştie că toate acestea sunt, pur şi simplu, superstiţii. El ştie şi că aceşti oameni – de la papă la preot, de la episcop la paroh, nu fac nici cel mai mic bine în lume – că trăiesc din munca altora – că nu câştigă nimic de unii singuri – că nu contribuie cu nimic la fericirea, la bunăstarea sau la bogaţia omenirii. El ştie că ei fac comerţ şi trafic de ignoranţă şi de teamă, că din speranţă şi durere ei fac marfă – şi mai ştie că în orice religie preotul insistă asupra a cinci lucruri – Primul: există un Dumnezeu. Al doilea: şi-a făcut cunoscută vrerea. Al treilea: m-a ales pe mine să îi explic mesajul. Al patrulea: acum vom face o colectă. Şi al Cincilea: cei care nu contribuie vor fi, cu siguranţă, osândiţi.
Partea pozitivă a liber-cugetării este a afla adevărul – faptele naturii – pentru a putea beneficia de aceste adevăruri – în scopul de a hrăni, de a îmbrăca şi de a educa omenirea.
În primul rând, dorim să găsim acel lucru care va prelungi viaţa oamenilor – care va preveni sau va ucide boala – care va alunga durerea – care ne va da sau ne va păstra sănătatea.
De asemenea, vrem să colaborăm cu aceste forţe ale naturii, în scopul de a ne fi bine hrăniţi şi îmbrăcaţi – de a avea case bune care să ne protejeze de căldură şi de frig. Şi dincolo de acestea – dincolo de aceste nevoi simple – mai exista dorinţe şi aspiraţii, iar libera-cugetare ne va da ce este mai înalt posibil în artă – ce este mai frumos şi mai captivant în muzică – cele mai valoroase tablouri, sculpturi dintre cele mai sublime – cu alte cuvinte, libera-cugetare va dezvolta creierul la capacitatea lui maximă. Libera-cugetare este sursa artei şi a ştiinţei, a moralităţii şi a fericirii.
Suntem acuzaţi de adulatorii mitului evreiesc că noi distrugem, că noi nu construim.
Ce am distrus noi? Am distrus ideea că un monstru a creat şi guvernează această lume – afirmaţia că un Dumnezeu cu o milă şi cu o compasiune infinită a susţinut sclavia şi poligamia şi a ordonat moartea bărbaţilor, femeilor şi copiilor. Noi am distrus ideea că acest monstru i-a creat pe câţiva dintre copiii lui pentru bucuria eternă şi pe marea lor majoritate pentru durerea veşnică. Noi am distrus infinita absurditate că salvarea depinde de credinţă, că cercetarea este periculoasă şi că torţa raţiunii luminează doar drumul spre iad. Din fiecare mormânt, am scos diavol rânjind, iar din moarte, blestemul – şi în locul acestor dogme, al acestor minciuni, am pus ceea ce este firesc şi se recomandă pe sine inimii şi creierului.
În loc să îl iubim pe Dumnezeu, ne iubim unii pe alţii. În loc de religia cerului – religia acestei lumi – religia familiei – iubirea soţului pentru soţie, a soţiei pentru soţ – iubirea tuturor pentru copii. Astfel încât, acum adevărata religie este: lăsaţi-ne să trăim unul pentru celălalt; lăsaţi-ne să trăim pentru lumea aceasta, fără să ţinem cont de trecut sau să ne temem de viitor. Lăsaţi-ne să ne folosim gândirea şi forţele în beneficiul nostru şi al altora, ştiind că dacă alta ar fi lumea, aceeaşi filosofie care ne oferă bucurie aici ne-ar face fericiţi acolo.
Nimic nu poate fi mai absurd decât ideea că putem face ceva care să mulţumească sau să nemulţumească o fiinţă infinita. Dacă gândurile şi acţiunile noastre pot scădea sau mări bucuria lui Dumnezeu, atunci, în această măsură, Dumnezeu este sclavul şi victima omului.
Energiile lumii au fost irosite în slujba unei năluci – milioane de preoţi au trăit din hărnicia altora şi nu a fost economisit nici un efort pentru a pentru a împiedica libertatea intelectuală a omenirii.
Ştim, în puţinul pe care îl cunoaştem, că religiile supranaturale nu au nici o bază în afară de minciună şi de greşeală. A dezvălui aceste minciuni – a corecta aceste greşeli – a clădi edificiul civilizaţiei pe fundaţia adevărului demonstrat – aceasta este sarcina liber-cugetătorului. A distruge indicatoare care arată direcţia greşită – a corecta hărţi care arată drumul spre stânci şi naufragii – a scoate demonul fricii din minte – a proteja leagănul de şarpele superstiţiei şi a goni bezna ignoranţei cu soarele ştiintei – aceasta este sarcina liber-cugetătorului.
Ce lucru constructiv a fost făcut de către biserică? Creştinismul ne-a dat o lume plată acum câteva mii de ani – un rai deasupra ei, unde trăieşte Iehova şi un iad sub ea, unde cei mai mulţi oameni vor locui. Creştinismul a susţinut că o anumită credinţă este necesară pentru salvare şi că această credinţă este mult mai bună şi mai importantă decât practicarea tuturor virtuţilor. A devenit inamicul cercetării – amarul şi neobositul duşman al raţiunii şi al libertăţii gândirii. A comis toate nelegiuirile şi a practicat toate cruzimile pentru răspândirea crezului său. A scos sabia împotriva libertăţii lumii. A înfiinţat şcoli şi universităţi pentru păstrarea ignoranţei, a susţinut că deţine sursa şi standardul adevărului complet. Dacă biserica ar fi reuşit, ştiinţa n-ar fi putut exista.
Libera cugetare ne-a dat tot ce avem de valoare. A fost marea forţă constructivă. Este unicul descoperitor şi toate ştiinţele sunt copiii ei.
The Truth Seeker, New York 1890.
Sa ascultam impreuna ce are de spus Robert Ingersoll despre libera-cugetare. Are ea o parte constructiva?
Scopul liber-cugetătorului este de a afla adevărul – condiţia fericirii – cu ţelul ca această viaţă să dobândească valoare. Aceasta este partea afirmativă, pozitivă şi constructivă.
Fără libertate nu există fericire adevărată. Este posibil să existe o mulţumire ca cea a unui sclav – a unuia care este fericit că a trecut o zi fără să fie bătut – cineva care este bucuros că a avut destulă mâncare – dar ideea supremă de fericire este libertatea.
Toate sistemele religioase înrobesc mintea. Anumite lucruri sunt cerute – anumite lucruri trebuie crezute – anumite lucruri trebuie făcute – şi individul care devine subiectul sau sclavul acestei superstiţii trebuie să renunţe la orice idee de individualitate sau de speranţă a dezvoltării şi progresului intelectual.
Cei religioşi ne informează că undeva în univers există un Dumnezeu creştin, care se străduieşte să guverneze lumea şi care, în acest scop, recurge la înfometare şi la inundaţii, la cutremure şi la boli – şi care, în ultimă instanţă, pregăteşte o revenire a religiei. Aceasta se numeşte „afirmativ şi pozitiv”.
Omul cu raţiune ştie că un asemenea Dumnezeu nu există şi, astfel, afirmă că doctrina religioasă este total absurdă. Aceasta se numeşte „negaţie”. Dar, pentru mintea mea, este o afirmaţie şi face parte din latura pozitivă a liber-cugetării.
Un om care constrânge această Zeitate să renunţe la tronul ei aduce un însemnat şi minunat serviciu rasei umane.
Atât timp cât oamenii vor crede în tiranie în rai, ei vor practica tirania pe pământ. Cei mai mulţi oameni sunt deosebit de imitativi şi nimic nu este la fel de plăcut pentru credinciosul obişnuit ca a fi asemeni Dumnezeului lui.
Tot aceşti creştini ne spun nouă că aproape oricine este sortit pedepsei veşnice, în timp ce câţiva creştini norocoşi, care au fost aleşi cu miliarde de ani înainte de a se crea lumea, vor fi fericiţi. Asta numesc ei „veşti de mare bucurie”. Liber-cugetătorul denunţă această doctrină ca fiind ruşinoasă dincolo de puterea de exprimare a cuvintelor. El spune, şi o spune limpede, că un Dumnezeu care ar crea o fiinţă umană, ştiind că aceasta va fi etern nefericită, trebuie, prin urmare, să fie de o răutate neţărmurită.
Omul liber, în al cărui creier şarpele superstiţei nu s-a furişat, ştie că dogma chinului veşnic este o minciună fără margini. El mai ştie că – dacă dogma ar fi adevărată – orice om ar trebui să urască, din fiecare fibră a fiinţei lui, pe creatorul universului. De asemenea, el ştie – în puţinul pe care îl cunoaşte – că nici un om cumsecade nu ar putea fi fericit in rai dacă majoritatea rasei umane se află în iad. El ştie că o mamă nu s-ar putea bucura de societatea lui Hristos dacă fiii ei ar fi sortiţi pierzaniei; şi el ştie că, dacă s-ar putea bucura, acea mamă ar fi, pur şi simplu, o fiară sălbatică. Omul liber ştie că gazdele angelice, în astfel de circumstanţe, nu s-ar putea simţi bine în pielea lor decât dacă ar avea inima unui boa-constrictor.
Aşadar, se poate vedea că există o parte afirmativă, pozitivă şi constructivă a liber-cugetării.
Care este partea pozitivă?
În primul rând: o negare a tuturor minciunilor religioase – o demascare a tuturor superstiţiilor. Aceasta este doar curăţarea solului, pentru ca seminţele valorii să poată fi sădite. Este necesar, mai întâi, să fie distruse toate buruienile otrăvitoare, să fie gonite fiarele sălbatice. Apoi vine altă etapă – alt fel de muncă. Liber-cugetătorul ştie că universul este natural – că nu există loc, nici măcar în spaţiul infinit, pentru miraculos, pentru imposibil. Liber-cugetătorul ştie, sau simte că ştie, că nu există un suveran al universului, care, ca un rege sau un tiran neînsemnat, se desfată dovedindu-şi autoritatea. El simte că toţi cei din univers sunt făpturi condiţionate şi că doar cei ce trăiesc în conformitate cu premisele fericirii sunt fericiţi, iar acest fapt sau adevăr ori filosofie acoperă toţi oamenii şi toţi zeii – dacă ar exista zei.
Partea pozitivă este aceasta: orice acţiune bună are consecinţe bune – dă roade bune întotdeauna – iar orice acţiune rea are consecinţe rele şi dă roade stricate. Liber-cugetătorul mai afirmă şi că orice om trebuie să suporte consecinţele propriilor fapte – că trebuie să culeagă ce a semănat şi că nu poate fi scuzat de bunătatea altuia sau condamnat pentru răutatea altcuiva.
Mai există încă o parte, şi anume aceasta: liber-cugetătorul ştie că toţi preoţii, cardinalii şi papii nu cunosc nimic despre supranatural – nu ştiu nimic despre zei ori îngeri, raiuri sau iaduri – nimic despre cărţi insuflate sau Spirite Divine, reîncarnare ori ispăşire. El ştie că toate acestea sunt, pur şi simplu, superstiţii. El ştie şi că aceşti oameni – de la papă la preot, de la episcop la paroh, nu fac nici cel mai mic bine în lume – că trăiesc din munca altora – că nu câştigă nimic de unii singuri – că nu contribuie cu nimic la fericirea, la bunăstarea sau la bogaţia omenirii. El ştie că ei fac comerţ şi trafic de ignoranţă şi de teamă, că din speranţă şi durere ei fac marfă – şi mai ştie că în orice religie preotul insistă asupra a cinci lucruri – Primul: există un Dumnezeu. Al doilea: şi-a făcut cunoscută vrerea. Al treilea: m-a ales pe mine să îi explic mesajul. Al patrulea: acum vom face o colectă. Şi al Cincilea: cei care nu contribuie vor fi, cu siguranţă, osândiţi.
Partea pozitivă a liber-cugetării este a afla adevărul – faptele naturii – pentru a putea beneficia de aceste adevăruri – în scopul de a hrăni, de a îmbrăca şi de a educa omenirea.
În primul rând, dorim să găsim acel lucru care va prelungi viaţa oamenilor – care va preveni sau va ucide boala – care va alunga durerea – care ne va da sau ne va păstra sănătatea.
De asemenea, vrem să colaborăm cu aceste forţe ale naturii, în scopul de a ne fi bine hrăniţi şi îmbrăcaţi – de a avea case bune care să ne protejeze de căldură şi de frig. Şi dincolo de acestea – dincolo de aceste nevoi simple – mai exista dorinţe şi aspiraţii, iar libera-cugetare ne va da ce este mai înalt posibil în artă – ce este mai frumos şi mai captivant în muzică – cele mai valoroase tablouri, sculpturi dintre cele mai sublime – cu alte cuvinte, libera-cugetare va dezvolta creierul la capacitatea lui maximă. Libera-cugetare este sursa artei şi a ştiinţei, a moralităţii şi a fericirii.
Suntem acuzaţi de adulatorii mitului evreiesc că noi distrugem, că noi nu construim.
Ce am distrus noi? Am distrus ideea că un monstru a creat şi guvernează această lume – afirmaţia că un Dumnezeu cu o milă şi cu o compasiune infinită a susţinut sclavia şi poligamia şi a ordonat moartea bărbaţilor, femeilor şi copiilor. Noi am distrus ideea că acest monstru i-a creat pe câţiva dintre copiii lui pentru bucuria eternă şi pe marea lor majoritate pentru durerea veşnică. Noi am distrus infinita absurditate că salvarea depinde de credinţă, că cercetarea este periculoasă şi că torţa raţiunii luminează doar drumul spre iad. Din fiecare mormânt, am scos diavol rânjind, iar din moarte, blestemul – şi în locul acestor dogme, al acestor minciuni, am pus ceea ce este firesc şi se recomandă pe sine inimii şi creierului.
În loc să îl iubim pe Dumnezeu, ne iubim unii pe alţii. În loc de religia cerului – religia acestei lumi – religia familiei – iubirea soţului pentru soţie, a soţiei pentru soţ – iubirea tuturor pentru copii. Astfel încât, acum adevărata religie este: lăsaţi-ne să trăim unul pentru celălalt; lăsaţi-ne să trăim pentru lumea aceasta, fără să ţinem cont de trecut sau să ne temem de viitor. Lăsaţi-ne să ne folosim gândirea şi forţele în beneficiul nostru şi al altora, ştiind că dacă alta ar fi lumea, aceeaşi filosofie care ne oferă bucurie aici ne-ar face fericiţi acolo.
Nimic nu poate fi mai absurd decât ideea că putem face ceva care să mulţumească sau să nemulţumească o fiinţă infinita. Dacă gândurile şi acţiunile noastre pot scădea sau mări bucuria lui Dumnezeu, atunci, în această măsură, Dumnezeu este sclavul şi victima omului.
Energiile lumii au fost irosite în slujba unei năluci – milioane de preoţi au trăit din hărnicia altora şi nu a fost economisit nici un efort pentru a pentru a împiedica libertatea intelectuală a omenirii.
Ştim, în puţinul pe care îl cunoaştem, că religiile supranaturale nu au nici o bază în afară de minciună şi de greşeală. A dezvălui aceste minciuni – a corecta aceste greşeli – a clădi edificiul civilizaţiei pe fundaţia adevărului demonstrat – aceasta este sarcina liber-cugetătorului. A distruge indicatoare care arată direcţia greşită – a corecta hărţi care arată drumul spre stânci şi naufragii – a scoate demonul fricii din minte – a proteja leagănul de şarpele superstiţiei şi a goni bezna ignoranţei cu soarele ştiintei – aceasta este sarcina liber-cugetătorului.
Ce lucru constructiv a fost făcut de către biserică? Creştinismul ne-a dat o lume plată acum câteva mii de ani – un rai deasupra ei, unde trăieşte Iehova şi un iad sub ea, unde cei mai mulţi oameni vor locui. Creştinismul a susţinut că o anumită credinţă este necesară pentru salvare şi că această credinţă este mult mai bună şi mai importantă decât practicarea tuturor virtuţilor. A devenit inamicul cercetării – amarul şi neobositul duşman al raţiunii şi al libertăţii gândirii. A comis toate nelegiuirile şi a practicat toate cruzimile pentru răspândirea crezului său. A scos sabia împotriva libertăţii lumii. A înfiinţat şcoli şi universităţi pentru păstrarea ignoranţei, a susţinut că deţine sursa şi standardul adevărului complet. Dacă biserica ar fi reuşit, ştiinţa n-ar fi putut exista.
Libera cugetare ne-a dat tot ce avem de valoare. A fost marea forţă constructivă. Este unicul descoperitor şi toate ştiinţele sunt copiii ei.
The Truth Seeker, New York 1890.
Comentarii