Una dintre principalele acuzatii aduse noua, celor care nu credem in supranatural de catre credinciosi este ca suntem o minoritate, iar marilor ganditori, oamenilor importanti ai umanitatii, li se inventeaza, de cele mai multe ori, un trecut pios, de oameni "cu frica de Dumnezeu". Am vazut impreuna ce spun unii crestini, despre Einstein.
Sa ascultam impreuna ce are de spus Robert Ingersoll despre libera-cugetare. Are ea o parte constructiva?
Scopul liber-cugetătorului este de a afla adevărul – condiţia fericirii – cu ţelul ca această viaţă să dobândească valoare. Aceasta este partea afirmativă, pozitivă şi constructivă.
Fără libertate nu există fericire adevărată. Este posibil să existe o mulţumire ca cea a unui sclav – a unuia care este fericit că a trecut o zi fără să fie bătut – cineva care este bucuros că a avut destulă mâncare – dar ideea supremă de fericire este libertatea.
Toate sistemele religioase înrobesc mintea. Anumite lucruri sunt cerute – anumite lucruri trebuie crezute – anumite lucruri trebuie făcute – şi individul care devine subiectul sau sclavul acestei superstiţii trebuie să renunţe la orice idee de individualitate sau de speranţă a dezvoltării şi progresului intelectual.
Cei religioşi ne informează că undeva în univers există un Dumnezeu creştin, care se străduieşte să guverneze lumea şi care, în acest scop, recurge la înfometare şi la inundaţii, la cutremure şi la boli – şi care, în ultimă instanţă, pregăteşte o revenire a religiei. Aceasta se numeşte „afirmativ şi pozitiv”.
Omul cu raţiune ştie că un asemenea Dumnezeu nu există şi, astfel, afirmă că doctrina religioasă este total absurdă. Aceasta se numeşte „negaţie”. Dar, pentru mintea mea, este o afirmaţie şi face parte din latura pozitivă a liber-cugetării.
Un om care constrânge această Zeitate să renunţe la tronul ei aduce un însemnat şi minunat serviciu rasei umane.
Atât timp cât oamenii vor crede în tiranie în rai, ei vor practica tirania pe pământ. Cei mai mulţi oameni sunt deosebit de imitativi şi nimic nu este la fel de plăcut pentru credinciosul obişnuit ca a fi asemeni Dumnezeului lui.
Tot aceşti creştini ne spun nouă că aproape oricine este sortit pedepsei veşnice, în timp ce câţiva creştini norocoşi, care au fost aleşi cu miliarde de ani înainte de a se crea lumea, vor fi fericiţi. Asta numesc ei „veşti de mare bucurie”. Liber-cugetătorul denunţă această doctrină ca fiind ruşinoasă dincolo de puterea de exprimare a cuvintelor. El spune, şi o spune limpede, că un Dumnezeu care ar crea o fiinţă umană, ştiind că aceasta va fi etern nefericită, trebuie, prin urmare, să fie de o răutate neţărmurită.
Omul liber, în al cărui creier şarpele superstiţei nu s-a furişat, ştie că dogma chinului veşnic este o minciună fără margini. El mai ştie că – dacă dogma ar fi adevărată – orice om ar trebui să urască, din fiecare fibră a fiinţei lui, pe creatorul universului. De asemenea, el ştie – în puţinul pe care îl cunoaşte – că nici un om cumsecade nu ar putea fi fericit in rai dacă majoritatea rasei umane se află în iad. El ştie că o mamă nu s-ar putea bucura de societatea lui Hristos dacă fiii ei ar fi sortiţi pierzaniei; şi el ştie că, dacă s-ar putea bucura, acea mamă ar fi, pur şi simplu, o fiară sălbatică. Omul liber ştie că gazdele angelice, în astfel de circumstanţe, nu s-ar putea simţi bine în pielea lor decât dacă ar avea inima unui boa-constrictor.
Aşadar, se poate vedea că există o parte afirmativă, pozitivă şi constructivă a liber-cugetării.
Care este partea pozitivă?
În primul rând: o negare a tuturor minciunilor religioase – o demascare a tuturor superstiţiilor. Aceasta este doar curăţarea solului, pentru ca seminţele valorii să poată fi sădite. Este necesar, mai întâi, să fie distruse toate buruienile otrăvitoare, să fie gonite fiarele sălbatice. Apoi vine altă etapă – alt fel de muncă. Liber-cugetătorul ştie că universul este natural – că nu există loc, nici măcar în spaţiul infinit, pentru miraculos, pentru imposibil. Liber-cugetătorul ştie, sau simte că ştie, că nu există un suveran al universului, care, ca un rege sau un tiran neînsemnat, se desfată dovedindu-şi autoritatea. El simte că toţi cei din univers sunt făpturi condiţionate şi că doar cei ce trăiesc în conformitate cu premisele fericirii sunt fericiţi, iar acest fapt sau adevăr ori filosofie acoperă toţi oamenii şi toţi zeii – dacă ar exista zei.
Partea pozitivă este aceasta: orice acţiune bună are consecinţe bune – dă roade bune întotdeauna – iar orice acţiune rea are consecinţe rele şi dă roade stricate. Liber-cugetătorul mai afirmă şi că orice om trebuie să suporte consecinţele propriilor fapte – că trebuie să culeagă ce a semănat şi că nu poate fi scuzat de bunătatea altuia sau condamnat pentru răutatea altcuiva.
Mai există încă o parte, şi anume aceasta: liber-cugetătorul ştie că toţi preoţii, cardinalii şi papii nu cunosc nimic despre supranatural – nu ştiu nimic despre zei ori îngeri, raiuri sau iaduri – nimic despre cărţi insuflate sau Spirite Divine, reîncarnare ori ispăşire. El ştie că toate acestea sunt, pur şi simplu, superstiţii. El ştie şi că aceşti oameni – de la papă la preot, de la episcop la paroh, nu fac nici cel mai mic bine în lume – că trăiesc din munca altora – că nu câştigă nimic de unii singuri – că nu contribuie cu nimic la fericirea, la bunăstarea sau la bogaţia omenirii. El ştie că ei fac comerţ şi trafic de ignoranţă şi de teamă, că din speranţă şi durere ei fac marfă – şi mai ştie că în orice religie preotul insistă asupra a cinci lucruri – Primul: există un Dumnezeu. Al doilea: şi-a făcut cunoscută vrerea. Al treilea: m-a ales pe mine să îi explic mesajul. Al patrulea: acum vom face o colectă. Şi al Cincilea: cei care nu contribuie vor fi, cu siguranţă, osândiţi.
Partea pozitivă a liber-cugetării este a afla adevărul – faptele naturii – pentru a putea beneficia de aceste adevăruri – în scopul de a hrăni, de a îmbrăca şi de a educa omenirea.
În primul rând, dorim să găsim acel lucru care va prelungi viaţa oamenilor – care va preveni sau va ucide boala – care va alunga durerea – care ne va da sau ne va păstra sănătatea.
De asemenea, vrem să colaborăm cu aceste forţe ale naturii, în scopul de a ne fi bine hrăniţi şi îmbrăcaţi – de a avea case bune care să ne protejeze de căldură şi de frig. Şi dincolo de acestea – dincolo de aceste nevoi simple – mai exista dorinţe şi aspiraţii, iar libera-cugetare ne va da ce este mai înalt posibil în artă – ce este mai frumos şi mai captivant în muzică – cele mai valoroase tablouri, sculpturi dintre cele mai sublime – cu alte cuvinte, libera-cugetare va dezvolta creierul la capacitatea lui maximă. Libera-cugetare este sursa artei şi a ştiinţei, a moralităţii şi a fericirii.
Suntem acuzaţi de adulatorii mitului evreiesc că noi distrugem, că noi nu construim.
Ce am distrus noi? Am distrus ideea că un monstru a creat şi guvernează această lume – afirmaţia că un Dumnezeu cu o milă şi cu o compasiune infinită a susţinut sclavia şi poligamia şi a ordonat moartea bărbaţilor, femeilor şi copiilor. Noi am distrus ideea că acest monstru i-a creat pe câţiva dintre copiii lui pentru bucuria eternă şi pe marea lor majoritate pentru durerea veşnică. Noi am distrus infinita absurditate că salvarea depinde de credinţă, că cercetarea este periculoasă şi că torţa raţiunii luminează doar drumul spre iad. Din fiecare mormânt, am scos diavol rânjind, iar din moarte, blestemul – şi în locul acestor dogme, al acestor minciuni, am pus ceea ce este firesc şi se recomandă pe sine inimii şi creierului.
În loc să îl iubim pe Dumnezeu, ne iubim unii pe alţii. În loc de religia cerului – religia acestei lumi – religia familiei – iubirea soţului pentru soţie, a soţiei pentru soţ – iubirea tuturor pentru copii. Astfel încât, acum adevărata religie este: lăsaţi-ne să trăim unul pentru celălalt; lăsaţi-ne să trăim pentru lumea aceasta, fără să ţinem cont de trecut sau să ne temem de viitor. Lăsaţi-ne să ne folosim gândirea şi forţele în beneficiul nostru şi al altora, ştiind că dacă alta ar fi lumea, aceeaşi filosofie care ne oferă bucurie aici ne-ar face fericiţi acolo.
Nimic nu poate fi mai absurd decât ideea că putem face ceva care să mulţumească sau să nemulţumească o fiinţă infinita. Dacă gândurile şi acţiunile noastre pot scădea sau mări bucuria lui Dumnezeu, atunci, în această măsură, Dumnezeu este sclavul şi victima omului.
Energiile lumii au fost irosite în slujba unei năluci – milioane de preoţi au trăit din hărnicia altora şi nu a fost economisit nici un efort pentru a pentru a împiedica libertatea intelectuală a omenirii.
Ştim, în puţinul pe care îl cunoaştem, că religiile supranaturale nu au nici o bază în afară de minciună şi de greşeală. A dezvălui aceste minciuni – a corecta aceste greşeli – a clădi edificiul civilizaţiei pe fundaţia adevărului demonstrat – aceasta este sarcina liber-cugetătorului. A distruge indicatoare care arată direcţia greşită – a corecta hărţi care arată drumul spre stânci şi naufragii – a scoate demonul fricii din minte – a proteja leagănul de şarpele superstiţiei şi a goni bezna ignoranţei cu soarele ştiintei – aceasta este sarcina liber-cugetătorului.
Ce lucru constructiv a fost făcut de către biserică? Creştinismul ne-a dat o lume plată acum câteva mii de ani – un rai deasupra ei, unde trăieşte Iehova şi un iad sub ea, unde cei mai mulţi oameni vor locui. Creştinismul a susţinut că o anumită credinţă este necesară pentru salvare şi că această credinţă este mult mai bună şi mai importantă decât practicarea tuturor virtuţilor. A devenit inamicul cercetării – amarul şi neobositul duşman al raţiunii şi al libertăţii gândirii. A comis toate nelegiuirile şi a practicat toate cruzimile pentru răspândirea crezului său. A scos sabia împotriva libertăţii lumii. A înfiinţat şcoli şi universităţi pentru păstrarea ignoranţei, a susţinut că deţine sursa şi standardul adevărului complet. Dacă biserica ar fi reuşit, ştiinţa n-ar fi putut exista.
Libera cugetare ne-a dat tot ce avem de valoare. A fost marea forţă constructivă. Este unicul descoperitor şi toate ştiinţele sunt copiii ei.
The Truth Seeker, New York 1890.
vineri, 8 ianuarie 2010
miercuri, 6 ianuarie 2010
Crime in numele lui Dumnezeu III
În timpul celei de a treia întâlniri din 12 iunie 1941, în Munchen, Hitler i-a dezvăluit lui Antonescu „liniile directoare privind tratamentul evreilor din est”. Liderul român (Ion Antonescu) a menţionat mai târziu acest document într-un schimb de mesaje cu ministrul german de Externe şi Mihai Antonescu a menţionat într-o sesiune de guvern din data de 5 august că a ajuns la o înţelegere cu trimişii lui Himmler privitoare la „problema evreiască”. Acordurile cu SS-ul privitoare la evreii din Basarabia şi Bucovina au fost recunoscute în timpul convorbirilor dintre Mihai Antonescu şi ministrul de Externe nazist Joachim von Ribbentrop la cartierul general al lui Hitler din Jitomir, la 23 septembrie 1942, când Ribbentrop i-a solicitat lui Mihai Antonescu continuarea cooperării din partea României pentru exterminarea evreilor din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei. Mihai Antonescu a fost de acord cu deportarea evreilor din România şi a răspuns că în Basarabia, Bucovina şi Transnistria s-a ajuns la o înţelegere (Abmachungen) cu SS-ul pentru executarea acestor măsuri
Adoptarea Soluţiei Finale s-a evidenţiat şi în retorica Conducătorului. La 22 iunie 1941, el s-a lăudat că a „abordat cu curaj” procesul de românizare, i-a deposedat pe evrei, şi a promovat cooperarea cu Germania „în apărarea intereselor permanente ale spaţiului nostru vital”. Anticipând victoria Germaniei, conducătorii României au informat guvernul (la 17/18 iunie 1941) asupra planurilor lor privitoare la populaţia evreiască din cele două provincii. Conducerea nu a lăsat să planeze nici un dubiu asupra semnificaţiei ordinului secret de „curăţare a terenului”. Discursul lui Mihai Antonescu din 3 iulie 1941 de la Ministerul de Interne a fost distribuit în broşura cu tiraj limitat, intitulată „Îndrumări date administraţiei dezrobitoare”. Punctul zece al Ghidului demonstra intenţiile regimului privitoare la evrei: :
"Ne găsim în momentul istoric cel mai favorabil şi mai larg pentru o totală descătuşare etnică, pentru o revizuire naţionala şi pentru purificarea Neamului nostru de toate acele elemente străine sufletului lui, care au crescut ca vâscul ca să-i întunece viitorul. Pentru ca să nu pierdem zadarnic acest moment unic, trebuie să fim implacabili."
A dezvoltat această temă în timpul sesiunii de cabinet din 8 iulie 1941:
“Cu riscul de a nu fi înţeles de unii tradiţionalişti care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forţată a întregului element evreiesc din Basarabia şi Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniţă… Veţi fi fără milă cu ei….Nu ştiu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acţiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică şi revizuire naţională… Este un ceas când suntem stăpâni pe teritoriul nostru. Să-l folosim. Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari… Îmi iau răspunderea în mod formal şi spun că nu există lege… Deci fără forme, cu libertate completă”
Ordinul de a se extermina o parte dintre evreii din Basarabia şi Bucovina şi de a deporta restul a fost dat de Ion Antonescu din propria iniţiativă, fără vreo presiune din partea germanilor. Spre a duce la îndeplinire această sarcină, a ales jandarmeria şi armata, în special „pretoratul”, acel corp militar care era însărcinat cu administrarea temporară a unui teritoriu. Şeful Marelui Stat Major, Iosif Iacobici i-a ordonat comandantului Secţiei a II-a a Marelui Stat Major, locotenent colonelul Alexandru Ionescu, să implementeze un plan “pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea şi acţionarea de echipe, care să devanseze trupele romane.
Ordinele speciale au fost reiterate ori de câte ori autorităţile civile sau militare evitau să lichideze evrei din teama de consecinţe sau pentru că nu credeau în existenţa unor asemenea ordine. La Cetatea Albă, de exemplu, maiorul Frigan din garnizoana locală a solicitat instrucţiuni scrise spre a demara executarea evreilor. Pretorul (comandantul) Armatei a treia, colonelul Marcel Petală, a călătorit la Cetatea Albă spre a îl informa pe maior asupra prevederilor referitoare la evreii din ghetou. A doua zi, 3.500 au fost ucişi.
Primele asasinate au avut loc în Siret (sudul Bucovinei), la cinci kilometri de noua frontieră cu Sovietele. Evreii din oraş au fost deportaţi pe jos la Dorneşti, la 12 kilometri distanţă. Zeci de evrei incapabili de marş – cei mai în vârstă şi unii infirmi – au rămas în urmă alături de câteva femei care aveau grijă de ei. Aceşti evrei au fost duşi într-o vale, nu departe de oraş, acolo unde femeile au fost violate de mai mulţi soldaţi din Divizia 7. Cei mai bătrâni au fost duşi la comandamentul diviziei şi acuzaţi de „acte de spionaj” şi de faptul că ar fi ”atacat armata română”. În aceeaşi zi, toţi au fost împuşcaţi la podul de peste Prut, în prezenţa locuitorilor din Siret, aduşi să asiste la execuţie.
La 3 iulie, în satul bucovinean Ciudei, 450 de evrei localnici au fost împuşcaţi. Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, două sute de evrei din Storojineţ au fost împuşcaţi în casele lor. La 4 iulie, aproape toţi evreii din satele Ropcea, Iordăneşti, Patrauţi, Panca şi Broscăuţi, care înconjurau oraşul Storojineţ, au fost masacraţi cu colaborarea activă a localnicilor români.
Cercul uciderilor a fost extins la 5 iulie, spre a include mii de evrei din satele Stăneşti, Jadova Veche, Costeşti, Hliniţa, Budineţ şi Cireş, precum şi mulţi dintre evreii supravieţuitori din Herţa, Viniţa şi Rostochi-Vijniţa. Măcelul numeroasei populaţii evreieşti din Cernăuţi, care avea să dureze patru zile, a început tot la 5 iulie, când armatele româno-germane reunite au intrat în oraş.
Herţa a fost cucerită de batalionul 9 la 4/5 iulie, după o incursiune de succes. Evreii care au venit să îi întâmpine de bun venit pe soldaţi au fost primiţi cu bătăi şi obligaţi să se dezbrace. În aceeaşi zi, Divizia 7, sub supravegherea generalului Olimpiu Stavrat şi a aghiotantului său, a intrat în Herţa. Vartic a numit imediat un primar nou şi a format o „gardă civilă” a cărei unică funcţie era de a îi identifica pe evrei şi de a îi strânge cu ajutorul armatei. În total, 1.500 de evrei au fost adunaţi în patru sinagogi şi o pivniţă de către patrulele de soldaţi şi garda civilă, care au bătut crunt victimele. Identificarea evreilor a fost desăvârşită rapid cu ajutorul unui informator local care cunoştea bine casele evreilor. Noile autorităţi locale şi reprezentantul armatei au redactat o listă de „suspecţi” şi în ziua următoare, la 6 iulie, a fost făcută o selecţie a evreilor destinaţi împuşcării conform ordinelor armatei. Evreii „suspecţi” au fost identificaţi de un membru al gărzii civile, care de asemenea a scos cu forţa tinerele fete evreice din sinagogi şi le-a predat soldaţilor care le-a violat. Împuşcarea acestui grup mare a pus unele probleme tehnice, deoarece nu se luase în consideraţie problema îngropării. Astfel, după execuţie, un morman de cadavre zăceau într-un bazin de sânge, păzit de un soldat care, „din când în când trăgea câte un foc de armă în grămadă când observa că se mai mişcă un muribund”.
Întors la Bucureşti, după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei şi înainte de atacul asupra Odessei, Antonescu şi-a expus ideile privitoare la războiul său împotriva evreilor:
“Lupta este foarte înverşunată. Este pe viaţă şi pe moarte. Este dusă între noi şi germani şi evrei…Am să fac o operă de curăţire totală de evrei şi de toţi cei care s-au strecurat la noi…dacă noi nu făceam acest război, ca să curăţim rasa de aceşti oameni, care sug viaţa noastră economică, naţională şi fizică, noi eram ameninţaţi ca să pierim cu desăvârşire…Prin urmare politica în această privinţă este să facem un tot omogen şi în Basarabia şi în Bucovina şi în Moldova – eu şi cu Dv. dacă vom trăi, daca nu, o va face altul şi in Transilvania. Să nu credeţi că atunci când am hotărât deparazitarea neamului românesc de toţi evreii, nu mi-am dat seama că produc o criză economică. Dar mi-am spus că este un război pe care îl duc. Şi atunci, ca la război, sunt pagube pentru naţie. Dar daca îl câştig acest război, naţiunea obţine compensaţiile. Trecem printr'o criză pentru că scoatem pe evrei… dacă scăpăm momentul acesta istoric de acum, l-am pierdut pentru totdeauna. Şi dacă câştigă evreii războiul, noi nu mai existăm.”
Adoptarea Soluţiei Finale s-a evidenţiat şi în retorica Conducătorului. La 22 iunie 1941, el s-a lăudat că a „abordat cu curaj” procesul de românizare, i-a deposedat pe evrei, şi a promovat cooperarea cu Germania „în apărarea intereselor permanente ale spaţiului nostru vital”. Anticipând victoria Germaniei, conducătorii României au informat guvernul (la 17/18 iunie 1941) asupra planurilor lor privitoare la populaţia evreiască din cele două provincii. Conducerea nu a lăsat să planeze nici un dubiu asupra semnificaţiei ordinului secret de „curăţare a terenului”. Discursul lui Mihai Antonescu din 3 iulie 1941 de la Ministerul de Interne a fost distribuit în broşura cu tiraj limitat, intitulată „Îndrumări date administraţiei dezrobitoare”. Punctul zece al Ghidului demonstra intenţiile regimului privitoare la evrei: :
"Ne găsim în momentul istoric cel mai favorabil şi mai larg pentru o totală descătuşare etnică, pentru o revizuire naţionala şi pentru purificarea Neamului nostru de toate acele elemente străine sufletului lui, care au crescut ca vâscul ca să-i întunece viitorul. Pentru ca să nu pierdem zadarnic acest moment unic, trebuie să fim implacabili."
A dezvoltat această temă în timpul sesiunii de cabinet din 8 iulie 1941:
“Cu riscul de a nu fi înţeles de unii tradiţionalişti care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forţată a întregului element evreiesc din Basarabia şi Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniţă… Veţi fi fără milă cu ei….Nu ştiu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acţiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică şi revizuire naţională… Este un ceas când suntem stăpâni pe teritoriul nostru. Să-l folosim. Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari… Îmi iau răspunderea în mod formal şi spun că nu există lege… Deci fără forme, cu libertate completă”
Ordinul de a se extermina o parte dintre evreii din Basarabia şi Bucovina şi de a deporta restul a fost dat de Ion Antonescu din propria iniţiativă, fără vreo presiune din partea germanilor. Spre a duce la îndeplinire această sarcină, a ales jandarmeria şi armata, în special „pretoratul”, acel corp militar care era însărcinat cu administrarea temporară a unui teritoriu. Şeful Marelui Stat Major, Iosif Iacobici i-a ordonat comandantului Secţiei a II-a a Marelui Stat Major, locotenent colonelul Alexandru Ionescu, să implementeze un plan “pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea şi acţionarea de echipe, care să devanseze trupele romane.
Ordinele speciale au fost reiterate ori de câte ori autorităţile civile sau militare evitau să lichideze evrei din teama de consecinţe sau pentru că nu credeau în existenţa unor asemenea ordine. La Cetatea Albă, de exemplu, maiorul Frigan din garnizoana locală a solicitat instrucţiuni scrise spre a demara executarea evreilor. Pretorul (comandantul) Armatei a treia, colonelul Marcel Petală, a călătorit la Cetatea Albă spre a îl informa pe maior asupra prevederilor referitoare la evreii din ghetou. A doua zi, 3.500 au fost ucişi.
Primele asasinate au avut loc în Siret (sudul Bucovinei), la cinci kilometri de noua frontieră cu Sovietele. Evreii din oraş au fost deportaţi pe jos la Dorneşti, la 12 kilometri distanţă. Zeci de evrei incapabili de marş – cei mai în vârstă şi unii infirmi – au rămas în urmă alături de câteva femei care aveau grijă de ei. Aceşti evrei au fost duşi într-o vale, nu departe de oraş, acolo unde femeile au fost violate de mai mulţi soldaţi din Divizia 7. Cei mai bătrâni au fost duşi la comandamentul diviziei şi acuzaţi de „acte de spionaj” şi de faptul că ar fi ”atacat armata română”. În aceeaşi zi, toţi au fost împuşcaţi la podul de peste Prut, în prezenţa locuitorilor din Siret, aduşi să asiste la execuţie.
La 3 iulie, în satul bucovinean Ciudei, 450 de evrei localnici au fost împuşcaţi. Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, două sute de evrei din Storojineţ au fost împuşcaţi în casele lor. La 4 iulie, aproape toţi evreii din satele Ropcea, Iordăneşti, Patrauţi, Panca şi Broscăuţi, care înconjurau oraşul Storojineţ, au fost masacraţi cu colaborarea activă a localnicilor români.
Cercul uciderilor a fost extins la 5 iulie, spre a include mii de evrei din satele Stăneşti, Jadova Veche, Costeşti, Hliniţa, Budineţ şi Cireş, precum şi mulţi dintre evreii supravieţuitori din Herţa, Viniţa şi Rostochi-Vijniţa. Măcelul numeroasei populaţii evreieşti din Cernăuţi, care avea să dureze patru zile, a început tot la 5 iulie, când armatele româno-germane reunite au intrat în oraş.
Herţa a fost cucerită de batalionul 9 la 4/5 iulie, după o incursiune de succes. Evreii care au venit să îi întâmpine de bun venit pe soldaţi au fost primiţi cu bătăi şi obligaţi să se dezbrace. În aceeaşi zi, Divizia 7, sub supravegherea generalului Olimpiu Stavrat şi a aghiotantului său, a intrat în Herţa. Vartic a numit imediat un primar nou şi a format o „gardă civilă” a cărei unică funcţie era de a îi identifica pe evrei şi de a îi strânge cu ajutorul armatei. În total, 1.500 de evrei au fost adunaţi în patru sinagogi şi o pivniţă de către patrulele de soldaţi şi garda civilă, care au bătut crunt victimele. Identificarea evreilor a fost desăvârşită rapid cu ajutorul unui informator local care cunoştea bine casele evreilor. Noile autorităţi locale şi reprezentantul armatei au redactat o listă de „suspecţi” şi în ziua următoare, la 6 iulie, a fost făcută o selecţie a evreilor destinaţi împuşcării conform ordinelor armatei. Evreii „suspecţi” au fost identificaţi de un membru al gărzii civile, care de asemenea a scos cu forţa tinerele fete evreice din sinagogi şi le-a predat soldaţilor care le-a violat. Împuşcarea acestui grup mare a pus unele probleme tehnice, deoarece nu se luase în consideraţie problema îngropării. Astfel, după execuţie, un morman de cadavre zăceau într-un bazin de sânge, păzit de un soldat care, „din când în când trăgea câte un foc de armă în grămadă când observa că se mai mişcă un muribund”.
Întors la Bucureşti, după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei şi înainte de atacul asupra Odessei, Antonescu şi-a expus ideile privitoare la războiul său împotriva evreilor:
“Lupta este foarte înverşunată. Este pe viaţă şi pe moarte. Este dusă între noi şi germani şi evrei…Am să fac o operă de curăţire totală de evrei şi de toţi cei care s-au strecurat la noi…dacă noi nu făceam acest război, ca să curăţim rasa de aceşti oameni, care sug viaţa noastră economică, naţională şi fizică, noi eram ameninţaţi ca să pierim cu desăvârşire…Prin urmare politica în această privinţă este să facem un tot omogen şi în Basarabia şi în Bucovina şi în Moldova – eu şi cu Dv. dacă vom trăi, daca nu, o va face altul şi in Transilvania. Să nu credeţi că atunci când am hotărât deparazitarea neamului românesc de toţi evreii, nu mi-am dat seama că produc o criză economică. Dar mi-am spus că este un război pe care îl duc. Şi atunci, ca la război, sunt pagube pentru naţie. Dar daca îl câştig acest război, naţiunea obţine compensaţiile. Trecem printr'o criză pentru că scoatem pe evrei… dacă scăpăm momentul acesta istoric de acum, l-am pierdut pentru totdeauna. Şi dacă câştigă evreii războiul, noi nu mai existăm.”
Potopul
1. După aceea a zis Domnul Dumnezeu lui Noe: "Intră în corabie, tu şi toată casa ta, căci în neamul acesta numai pe tine te-am văzut drept înaintea Mea.
2. Să iei cu tine din toate animalele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din animalele necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască.
3. De asemenea şi din păsările cerului să iei: din cele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din toate păsările necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să le păstrezi soiul pentru tot pământul.
4. Căci peste şapte zile Eu voi vărsa ploaie pe pământ, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi am să pierd de pe faţa pământului toate făpturile câte am făcut".
5. Şi a făcut Noe toate câte i-a poruncit Domnul Dumnezeu.
6. Noe însă, când a venit asupra pământului potopul de apă, era de şase sute de ani.
7. Şi a intrat Noe în corabie şi împreună cu el au intrat fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui, ca să scape de apele potopului.
8. Din păsările curate şi din păsările necurate, din animalele curate şi din animalele necurate, din fiare şi din toate cele ce se mişcă pe pământ
9. Au intrat la Noe în corabie perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, cum poruncise Dumnezeu lui Noe.
10. Iar după şapte zile au venit asupra pământului apele potopului.
11. În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului;
12. Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.
13. În ziua aceasta a intrat Noe în corabie şi împreună cu dânsul au intrat Sem, Ham şi Iafet, fiii lui Noe, femeia lui Noe şi cele trei femei ale fiilor lui.
14. Din toate soiurile de fiare de pe pământ, din toate soiurile de animale, din toate soiurile de vietăţi ce mişunau pe pământ, din toate soiurile de zburătoare, din toate păsările, din toate înaripatele
15. Şi din tot trupul, în care se afla duh de viaţă, au intrat cu Noe în corabie, perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască.
16. Şi cele ce au intrat cu Noe în corabie din tot trupul au intrat parte bărbătească şi parte femeiască, precum poruncise Dumnezeu lui Noe. Şi a închis Domnul Dumnezeu corabia pe din afară.
17. Potopul a ţinut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi s-a înmulţit apa şi a ridicat corabia şi aceasta s-a înălţat deasupra pământului.
18. Şi a crescut apa mereu şi s-a înmulţit foarte tare pe pământ şi corabia se purta pe deasupra apei.
19. Şi a sporit apa pe pământ atât de mult, încât a acoperit toţi munţii cei înalţi, care erau sub cer.
20. Şi a acoperit apa toţi munţii cei înalţi, ridicându-se cu cincisprezece coţi mai sus de ei.
21. Şi a murit tot trupul ce se mişca pe pământ: păsările, animalele, fiarele, toate vietăţile ce mişunau pe pământ şi toţi oamenii.
22. Toate cele de pe uscat, câte aveau suflare de viată în nările lor, au murit.
23. Şi aşa s-a stins toată fiinţa care se afla pe faţa a tot pământul, de la om până la dobitoc şi până la târâtoare şi până la păsările cerului, toate s-au stins de pe pământ, şi a rămas numai Noe şi ce era cu el în corabie.
(1) Cum au încăput speciile alea pe barca lui Noe? Încă nici nu ştim exact câte specii există, dar numărul lor e de câteva milioane, daca nu zeci de milioane. Doar speciile de elefanţi se află undeva pe la ~160.
(2) Cum au supravieţuit peştii? Un potop global ar fi însemnat că apa s-ar fi uniformizat, deci toţi peştii sensibili la schimbările în salinitate (a se citi: majoritatea) ar fi muşcat-o grav. Avea Noe şi acvarii?
(3) Australia e izolată de restul continentelor, cum anume au migrat marsupialele de acolo (urşi koala, canguri, etc) şi din Noua Zeelandă?
(4) Cum au supravieţuit marsupialele pe arcă ţinând cont că dieta lor se rezumă la plante specifice zonei în care trăiesc? (Urşii Koala mănâncă doar frunze de eucalipt). Şi-au adus mâncarea cu ei?
(5) Leneşii trăiesc în tropice în America Centrală şi de Sud. Se deplasează extrem de încet pe sol, iar în copaci se deplasează atârnând de crengi. Cum anume au ajuns ei în Orientul Mijlociu, traversând SUA, Canada, Alaska, Siberia şi încă câteva zone, multe dintre care n-au nici măcar copaci de care să se agaţe? A aşteptat Noe şi Potopul după ei?
P.S.: Leneşii se deplasează pe sol cu viteza medie de 0.10-0.30m/minut, viteza maximă fiind 1.5 metri/minut.
(6) Aceeaşi întrebare pentru melci şi broaşte ţestoase.
(7) Luând în considerare populaţia actuală de ~6 miliarde de oameni şi populaţia iniţială de 8 oameni, în urmă cu 4360 de ani şi luând rata natalităţii constantă, deducem următoarele:
- La moartea lui Cristos erau mai puţin de o jumătate de milion de oameni în întreaga lume.
- La intrarea Israeliţilor în Canaan (1180 îEn), avem o populaţie mondială de 2024. Împărţind cifra între Egipt, Canaan, restul lumii şi Israel asta înseamnă că armata Israelită număra 7 oameni.
- Dacă ne întoarcem în perioada când evreii au fugit din Egipt, în 1560î En avem o populaţie globală de doar 340 de oameni.
- În 2300 îEn erau aproximativ 10 oameni pe Pământ. Cum anume au construit ei piramidele?
(8) În anul 200 îEn, Chinezii au construit Marele Zid. Istoricii zic că peste 300.000 de soldaţi au fost folosiţi. Împăratul a avut un monument funerar uriaş, la construirea căruia au participat 700.000 de oameni, dar conform Bibliei, existau doar 170.000 de oameni în întreaga lume!
(9) Egiptul era la apogeu în urmă cu ~4000 de ani (data potopului) şi nu s-au sinchisit să observe că întreaga lume a fost înghiţită de ape sau că şi-au pierdut un faraon sub Marea Roşie.
(10) Cum au supravieţuit vieţuitoarele care au un ciclu reproductiv mai scurt decât călătoria pe ape? Presupunând că musculiţele de oţet au fost lăsate să se înmulţească în voie, există specii care au nevoie de plante pentru a se înmulţi (de exemplu, viespea de smochin). Dar pe arcă nu erau plante! Sau avea ghivece cu smochini?
(11) Ce au mâncat animalele carnivore când s-au dat jos de pe arcă? Au aşteptat leii şi crocodilii până s-au înmulţit zebrele şi antilopele? Când într-un final, ierbivorele au fătat, crocodilii, leii, gheparzii, hienele, lupii, urşii, şerpii boa, etc. au mâncat puiul pe loc sau au aşteptat până a crescut? N-au murit carnivorele de foame în perioada de gestaţie a caprei/iepei?
(12) Presupunând că nu exista moarte în Grădina din Eden, ce anume făceau Tiranozaurii sau rechinii cu dinţii lor? Spărgeau nuci de cocos?
(13) Gonorea e o boală cu transmitere sexuală. Cui i-a dat-o Dumnezeu, lui Adam sau Evei?
Cine a dus-o pe arcă?
(14) Există o specie de viermi care se reproduc în ochiul uman. Cine era incubatorul, Adam sau Eva? De ce ar fi făcut un Dumnezeu bun şi iubitor un asemenea animal?
(15) Biblia spune că nu existau curcubee înaintea potopului, dar astăzi ştim că curcubeul nu-i un miracol de la 'mnezo, ci e o consecinţă naturală a legilor fizicii. Înainte de potop, legile fizicii erau altele? Apa nu era H2O, iar lumina nu avea aceleaşi frecvenţe?
(16) Dacă universul are doar câteva mii de ani, cum de vedem lumina de la stele aflate mult mai departe?
2. Să iei cu tine din toate animalele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din animalele necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască.
3. De asemenea şi din păsările cerului să iei: din cele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din toate păsările necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să le păstrezi soiul pentru tot pământul.
4. Căci peste şapte zile Eu voi vărsa ploaie pe pământ, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi am să pierd de pe faţa pământului toate făpturile câte am făcut".
5. Şi a făcut Noe toate câte i-a poruncit Domnul Dumnezeu.
6. Noe însă, când a venit asupra pământului potopul de apă, era de şase sute de ani.
7. Şi a intrat Noe în corabie şi împreună cu el au intrat fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui, ca să scape de apele potopului.
8. Din păsările curate şi din păsările necurate, din animalele curate şi din animalele necurate, din fiare şi din toate cele ce se mişcă pe pământ
9. Au intrat la Noe în corabie perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, cum poruncise Dumnezeu lui Noe.
10. Iar după şapte zile au venit asupra pământului apele potopului.
11. În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului;
12. Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.
13. În ziua aceasta a intrat Noe în corabie şi împreună cu dânsul au intrat Sem, Ham şi Iafet, fiii lui Noe, femeia lui Noe şi cele trei femei ale fiilor lui.
14. Din toate soiurile de fiare de pe pământ, din toate soiurile de animale, din toate soiurile de vietăţi ce mişunau pe pământ, din toate soiurile de zburătoare, din toate păsările, din toate înaripatele
15. Şi din tot trupul, în care se afla duh de viaţă, au intrat cu Noe în corabie, perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască.
16. Şi cele ce au intrat cu Noe în corabie din tot trupul au intrat parte bărbătească şi parte femeiască, precum poruncise Dumnezeu lui Noe. Şi a închis Domnul Dumnezeu corabia pe din afară.
17. Potopul a ţinut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi s-a înmulţit apa şi a ridicat corabia şi aceasta s-a înălţat deasupra pământului.
18. Şi a crescut apa mereu şi s-a înmulţit foarte tare pe pământ şi corabia se purta pe deasupra apei.
19. Şi a sporit apa pe pământ atât de mult, încât a acoperit toţi munţii cei înalţi, care erau sub cer.
20. Şi a acoperit apa toţi munţii cei înalţi, ridicându-se cu cincisprezece coţi mai sus de ei.
21. Şi a murit tot trupul ce se mişca pe pământ: păsările, animalele, fiarele, toate vietăţile ce mişunau pe pământ şi toţi oamenii.
22. Toate cele de pe uscat, câte aveau suflare de viată în nările lor, au murit.
23. Şi aşa s-a stins toată fiinţa care se afla pe faţa a tot pământul, de la om până la dobitoc şi până la târâtoare şi până la păsările cerului, toate s-au stins de pe pământ, şi a rămas numai Noe şi ce era cu el în corabie.
(1) Cum au încăput speciile alea pe barca lui Noe? Încă nici nu ştim exact câte specii există, dar numărul lor e de câteva milioane, daca nu zeci de milioane. Doar speciile de elefanţi se află undeva pe la ~160.
(2) Cum au supravieţuit peştii? Un potop global ar fi însemnat că apa s-ar fi uniformizat, deci toţi peştii sensibili la schimbările în salinitate (a se citi: majoritatea) ar fi muşcat-o grav. Avea Noe şi acvarii?
(3) Australia e izolată de restul continentelor, cum anume au migrat marsupialele de acolo (urşi koala, canguri, etc) şi din Noua Zeelandă?
(4) Cum au supravieţuit marsupialele pe arcă ţinând cont că dieta lor se rezumă la plante specifice zonei în care trăiesc? (Urşii Koala mănâncă doar frunze de eucalipt). Şi-au adus mâncarea cu ei?
(5) Leneşii trăiesc în tropice în America Centrală şi de Sud. Se deplasează extrem de încet pe sol, iar în copaci se deplasează atârnând de crengi. Cum anume au ajuns ei în Orientul Mijlociu, traversând SUA, Canada, Alaska, Siberia şi încă câteva zone, multe dintre care n-au nici măcar copaci de care să se agaţe? A aşteptat Noe şi Potopul după ei?
P.S.: Leneşii se deplasează pe sol cu viteza medie de 0.10-0.30m/minut, viteza maximă fiind 1.5 metri/minut.
(6) Aceeaşi întrebare pentru melci şi broaşte ţestoase.
(7) Luând în considerare populaţia actuală de ~6 miliarde de oameni şi populaţia iniţială de 8 oameni, în urmă cu 4360 de ani şi luând rata natalităţii constantă, deducem următoarele:
- La moartea lui Cristos erau mai puţin de o jumătate de milion de oameni în întreaga lume.
- La intrarea Israeliţilor în Canaan (1180 îEn), avem o populaţie mondială de 2024. Împărţind cifra între Egipt, Canaan, restul lumii şi Israel asta înseamnă că armata Israelită număra 7 oameni.
- Dacă ne întoarcem în perioada când evreii au fugit din Egipt, în 1560î En avem o populaţie globală de doar 340 de oameni.
- În 2300 îEn erau aproximativ 10 oameni pe Pământ. Cum anume au construit ei piramidele?
(8) În anul 200 îEn, Chinezii au construit Marele Zid. Istoricii zic că peste 300.000 de soldaţi au fost folosiţi. Împăratul a avut un monument funerar uriaş, la construirea căruia au participat 700.000 de oameni, dar conform Bibliei, existau doar 170.000 de oameni în întreaga lume!
(9) Egiptul era la apogeu în urmă cu ~4000 de ani (data potopului) şi nu s-au sinchisit să observe că întreaga lume a fost înghiţită de ape sau că şi-au pierdut un faraon sub Marea Roşie.
(10) Cum au supravieţuit vieţuitoarele care au un ciclu reproductiv mai scurt decât călătoria pe ape? Presupunând că musculiţele de oţet au fost lăsate să se înmulţească în voie, există specii care au nevoie de plante pentru a se înmulţi (de exemplu, viespea de smochin). Dar pe arcă nu erau plante! Sau avea ghivece cu smochini?
(11) Ce au mâncat animalele carnivore când s-au dat jos de pe arcă? Au aşteptat leii şi crocodilii până s-au înmulţit zebrele şi antilopele? Când într-un final, ierbivorele au fătat, crocodilii, leii, gheparzii, hienele, lupii, urşii, şerpii boa, etc. au mâncat puiul pe loc sau au aşteptat până a crescut? N-au murit carnivorele de foame în perioada de gestaţie a caprei/iepei?
(12) Presupunând că nu exista moarte în Grădina din Eden, ce anume făceau Tiranozaurii sau rechinii cu dinţii lor? Spărgeau nuci de cocos?
(13) Gonorea e o boală cu transmitere sexuală. Cui i-a dat-o Dumnezeu, lui Adam sau Evei?
Cine a dus-o pe arcă?
(14) Există o specie de viermi care se reproduc în ochiul uman. Cine era incubatorul, Adam sau Eva? De ce ar fi făcut un Dumnezeu bun şi iubitor un asemenea animal?
(15) Biblia spune că nu existau curcubee înaintea potopului, dar astăzi ştim că curcubeul nu-i un miracol de la 'mnezo, ci e o consecinţă naturală a legilor fizicii. Înainte de potop, legile fizicii erau altele? Apa nu era H2O, iar lumina nu avea aceleaşi frecvenţe?
(16) Dacă universul are doar câteva mii de ani, cum de vedem lumina de la stele aflate mult mai departe?
marți, 5 ianuarie 2010
Din intelepciunea sfintilor parinti: Cleopa
Exista un personaj, oarecum "de nisa", adulat de ortodocsii pravoslavnici, adica de indivizii care iau de buna fiecare virgula a bibliei. Si, cum minoritatea asta este, ca orice minoritate religioasa, foarte vocala si zgomotoasa, din ce in ce mai multe oi persoane crestine se declara extaziate de profunzimea trairii parintelul Cleopa, caci despre el este vorba. Fiind atat de pretuit, si stiind ca pe blogul TLP postarea catorva povestioare legate de el a generat un fluviu de comentarii, mi-am spus sa ma aplec si eu cu putina atentie asupra individului in cauza.
Iata ce am gasit
- Prea Cuvioase Parinte Cleopa, femeile care îsi reteaza parul, îsi fac parul la coafor, poarta pantaloni, îsi pun cercei, poarta bratari, îsi fac unghiile la mâini si la picioare, si se machiaza, calca Sfintele Canoane?
- Mai baieti, asta-i semn de necredinta mai întâi. Când pagânii îsi faceau idolii, îi împodobeau. Toata împodobirea asta este închinare de idoli. Sunt obiceiuri ale închinatorilor de idoli, ramase de la romani.
Noi, românii, ne tragem din doua popoare pagâne: dacii si romanii, si toti aveau aceste obiceiuri pagâne, cum aveau si pe Baal si pe Marnas, pe Neptun, pe Apolon, pe Serapid, pe Bacus, pe ceilalti draci. Ca spurcati erau dumnezeii lor, spurcate erau si praznicele lor. Asa ca acesta-i obicei de la închinatorii de idoli, ca sa se sluteasca femeile, sa puna toate bijuteriile pe trupurile lor.
Si ce ne mai spune Cleopa?
Iata o istorioara:
Sfintii Parinti ai Patericului, marii sihastri care traiau numai cu radacini in pustie, aveau adesea lupta cu diavolii. (Parerea mea e ca alora le era foame, nu gluma)
La unul a venit diavolul in chipul lui Hristos si el isi cauta de lucru, ca lucra la cosnite. Acela stralucea ca soarele iar batranul inchidea ochii. Si-a strigat :
- Batranule, da uita-te la mine !
- Dar cine esti tu ?
- Dar nu vezi ca eu sunt " Hristos " ?
Si acela inchidea ochii mai tare ;
- Eu sunt pacatos, a zis el, si nu sunt vrednic sa vad pe Hristos.
- Ei, batranule blestemat, m-ai cunoscut ! Si a si fugit, ca a vazut ca l-a cunoscut.
Vi se pare sanatos mosu'? Mie nu.
Dupa cum spunea intr-o postare si TLP:
Credeţi că credincioşii (în special fanaticii) sunt puţin loviţi în aripă? Atunci imaginează-ţi cum erau fondatorii, sau toţi aceia numiţi "sfinţi"!
In mod normal credinţa în lucruri imaginare, negarea realităţii şi auzitul vocilor îţi rezervă doar un pat la sanatoriu, însă în religie ăsta e un criteriu pentru venerare şi respect! Doar asta ar trebui să dea de bănuit unui necunoscător că ceva îi fucked up. Dacă credinţa în lucruri imaginare, auzitul vocilor, negarea realităţii şi certitudinea cunoaşterii unei realităţi alternative nu se califica ca boală mentală, atunci ce se mai poate califica ca boală mentală, şi de ce?
Iata ce am gasit
- Prea Cuvioase Parinte Cleopa, femeile care îsi reteaza parul, îsi fac parul la coafor, poarta pantaloni, îsi pun cercei, poarta bratari, îsi fac unghiile la mâini si la picioare, si se machiaza, calca Sfintele Canoane?
- Mai baieti, asta-i semn de necredinta mai întâi. Când pagânii îsi faceau idolii, îi împodobeau. Toata împodobirea asta este închinare de idoli. Sunt obiceiuri ale închinatorilor de idoli, ramase de la romani.
Noi, românii, ne tragem din doua popoare pagâne: dacii si romanii, si toti aveau aceste obiceiuri pagâne, cum aveau si pe Baal si pe Marnas, pe Neptun, pe Apolon, pe Serapid, pe Bacus, pe ceilalti draci. Ca spurcati erau dumnezeii lor, spurcate erau si praznicele lor. Asa ca acesta-i obicei de la închinatorii de idoli, ca sa se sluteasca femeile, sa puna toate bijuteriile pe trupurile lor.
Si ce ne mai spune Cleopa?
Iata o istorioara:
Sfintii Parinti ai Patericului, marii sihastri care traiau numai cu radacini in pustie, aveau adesea lupta cu diavolii. (Parerea mea e ca alora le era foame, nu gluma)
La unul a venit diavolul in chipul lui Hristos si el isi cauta de lucru, ca lucra la cosnite. Acela stralucea ca soarele iar batranul inchidea ochii. Si-a strigat :
- Batranule, da uita-te la mine !
- Dar cine esti tu ?
- Dar nu vezi ca eu sunt " Hristos " ?
Si acela inchidea ochii mai tare ;
- Eu sunt pacatos, a zis el, si nu sunt vrednic sa vad pe Hristos.
- Ei, batranule blestemat, m-ai cunoscut ! Si a si fugit, ca a vazut ca l-a cunoscut.
Vi se pare sanatos mosu'? Mie nu.
Dupa cum spunea intr-o postare si TLP:
Credeţi că credincioşii (în special fanaticii) sunt puţin loviţi în aripă? Atunci imaginează-ţi cum erau fondatorii, sau toţi aceia numiţi "sfinţi"!
In mod normal credinţa în lucruri imaginare, negarea realităţii şi auzitul vocilor îţi rezervă doar un pat la sanatoriu, însă în religie ăsta e un criteriu pentru venerare şi respect! Doar asta ar trebui să dea de bănuit unui necunoscător că ceva îi fucked up. Dacă credinţa în lucruri imaginare, auzitul vocilor, negarea realităţii şi certitudinea cunoaşterii unei realităţi alternative nu se califica ca boală mentală, atunci ce se mai poate califica ca boală mentală, şi de ce?
Omul, adevaratul creator
Când teologul guverna lumea, aceasta era acoperită cu colibe şi cocioabe pentru cei mulţi, palate şi catedrale pentru cei puţini. Pentru aproape toţi copiii, cititul şi scrisul erau arte necunoscute. Săracii se acopereau cu cârpe şi piei - devorau coji şi mestecau oase.
Era Ştiinţei a venit, iar luxurile secolului trecut sunt necesităţi zilnice. Oamenii din clasa mijlocie au mai mult confort şi convenienţe decât prinţii şi regii din vremurile religioase.
Dar peste toate astea se află dezvoltarea minţii. Există informaţie mai valoroasă în creierul unui om obişnuit de astăzi - al unui inginer mecanic, al unui chimist, al unui naturalist, al unui inventator decât era oriunde în lume acum 400 de ani.
Aceste binecuvântări n-au căzut din cer. Beneficiile aceasta n-au venit din mâinile preoţilor. N-au fost găsite în catedrale sau în spatele altarelor - nici n-au fost căutate cu lumânări sfinte. N-au fost descoperite de ochii închişi ai rugăciunii, nici n-au venit ca răspuns la invocaţii superstiţioase. Ele sunt roadele libertăţii, darurile raţiunii, observaţiilor şi experimentelor - şi pentru toate acestea, omul îi este dator omului.
Era Ştiinţei a venit, iar luxurile secolului trecut sunt necesităţi zilnice. Oamenii din clasa mijlocie au mai mult confort şi convenienţe decât prinţii şi regii din vremurile religioase.
Dar peste toate astea se află dezvoltarea minţii. Există informaţie mai valoroasă în creierul unui om obişnuit de astăzi - al unui inginer mecanic, al unui chimist, al unui naturalist, al unui inventator decât era oriunde în lume acum 400 de ani.
Aceste binecuvântări n-au căzut din cer. Beneficiile aceasta n-au venit din mâinile preoţilor. N-au fost găsite în catedrale sau în spatele altarelor - nici n-au fost căutate cu lumânări sfinte. N-au fost descoperite de ochii închişi ai rugăciunii, nici n-au venit ca răspuns la invocaţii superstiţioase. Ele sunt roadele libertăţii, darurile raţiunii, observaţiilor şi experimentelor - şi pentru toate acestea, omul îi este dator omului.
Ingersoll
Crime in numele lui Dumnezeu II
Dupa cum promiteam ieri, iata continuarea periplului nostru prin labirintul unei adevarate religii a urii, antisemitismului si intolerantei. Astazi ne vom apleca atentia in principal asupra actiunilor initiate de catre Liga Apararii National Crestine.
Liga Apărării Naţional Creştine a organizat grupări militante de studenţi conduse iniţial de Codreanu, precum şi unităţile paramilitare ale cămăşilor albastre numite ”Lăncierii”, care subminau viaţa universitară, îi terorizau pe evreii de la sate şi contribuiau la violenţele de stradă care se răspândeau pe măsură ce perioada interbelică se apropia de sfârşit. Puterea electorală a Ligii în anii 1920 nu a depăşit niciodată procentul de 4,76.
La alegerile din 1927 şi 1928 acesta a scăzut la mai puţin de două procente cerute de lege pentru a putea intra în parlament, după ce Codreanu s-a rupt de LANC pentru a înfiinţa propria sa mişcare, Garda de Fier. Dar la alegerile din 1933 Liga a ajuns la 4,47 la sută, partidul lui Cuza obţinând astfel nouă locuri în Camera Deputaţilor. În timp ce partidul rămânea o voce influentă a antisemitismului lipsit de orice compromis şi era respectat de oamenii de rând, el îşi pierdea influenţa în rândul tineretului Gărzii de Fier, îndepărtându-se şi probabilitatea că ar putea să câştige puterea politică.
Cu încurajarea Palatului Regal, se pare că Nichifor Crainic a jucat un rol critic în organizarea fuziunii Partidului Naţional Agrar cu Liga Apărări Naţional Creştine pentru a forma Partidul Naţional Creştin (PNC). Fuziunea a avut loc la 16 iulie 1935. Cuza, în vârstă de 78 de ani, a fost ales “şef suprem” al partidului, în timp ce Goga, la cei 53 de ani, a devenit preşedinte şi lider de facto. Crainic a fost numit secretar general. Noul partid PNC a ajuns la un total de 18 locuri prin punerea în comun a locurilor parlamentare obţinute separat de partidele lui Goga şi Cuza, care a adoptat zvastica Ligii ca simbol oficial. Ziarul lui Goga, Ţara noastră, a devenit oficiosul partidului. Goga şi Cuza s-au grăbit să asocieze PNC-ul cu cauza fascistă internaţională, şi au păstrat Lăncierii ca forţă paramilitară a lor. Între 1935 şi 1937, Lăncierii au fost responsabili pentru chinuirea şi brutalizarea evreilor, care rivalizau cu cele comise de Garda de Fier. Nu erau neobişnuite confruntările, uneori sângeroase, între Lăncieri şi unităţi ale Gardei de Fier
Imitându-i pe Hitler şi Musolini, Goga şi Cuza au organizat şi ei întruniri de masă într-un efort de a demonstra dreptul lor la putere. Ei au adunat în Bucureşti 200.000 de cămăşi albastre în data de 8 noiembrie 1936, cu ocazia unui congres al PNC.
Partidul Naţional Creştin a început să guverneze oficial din 28 decembrie 1937. A.C. Cuza a devenit ministru fără potofoliu, iar fiul său, Gheorghe Cuza, ministru al Muncii (observam ca nepotismul era o practica nationala recunoscuta inca de atunci).
Numirea guvernului PNC a fost primită cu îngrijorare în Europa de vest, întrucât Goga era considerat „un discipol declarat şi admirator al Mesiei cămăşilor brune din Germania”. Goga şi Cuza nu au pierdut timp în implementarea platformei lor antisemite. În proclamaţia sa inaugurală, primul ministru Goga declara:
“Vrem România a românilor! Acesta este certificatul de naştere al noului cabinet. Noi credem în renaşterea naţiunii române şi a Bisericii ei creştine. Noi credem că este o datorie sfântă să ne putem pecetea dominaţiei noastre etnice în toate domeniile vieţii politice”
Cat de asemanatoare declaratia asta cu retorica unora din zilele noastre. Se pare ca nu invatam nimic din istorie.
Guvernând prin decrete-legi, fără confirmarea parlamentului, PNC şi-a îndreptat primele măsuri administrative împotriva minorităţii evreieşti. Jurnaliştii evrei au fost lipsiţi de drepturile lor de ziarişti din presă. Ziarele pe care guvernul le considera deţinute sau dominate de evrei, inclusiv Dimineaţa, Adevărul sau Lupta, ca şi ziarele evreieşti care apăreau în provincie în idiş şi ebraică, au fost închise. Evreii care primeau salariile din bani publici au fost concediaţi şi toate ajutoarele acordate de stat instituţiilor evreieşti au fost retrase.
Mult mai semnificativ a fost că în concordanţă cu platforma PNC-ului din 1935, guvernul a proclamat Decretul-lege nr. 169/22 ianuarie 1938 pentru revizuirea cetăţeniei evreilor. Legea anula în fapt cetăţenia acordată evreilor după începerea primului război mondial. Ea cerea ca în decurs de 40 de zile de la publicarea listelor de cetăţenie, toţi evreii, indiferent cât de mare ar fi fost perioada de rezidenţă a familiilor lor, să trimită “pentru verificare”documentele împreună cu materialele auxiliare specificate. Evreii care nu îndeplineau cerinţele sau ale căror materiale erau considerate insuficiente erau declaraţi „străini”. Pe lângă pierderea drepturilor politice, aceasta însemna pentru mulţi evrei pierderea posibilităţii de a profesa şi potenţiala deportare după bunul plac al guvernului.
Unii evrei din zonele rurale s-au văzut deposedaţi de mijloacele lor de existenţă, obligaţi să se mute în oraşe şi să lase în urmă proprietăţile imobiliare care nu puteau fi luate cu ei. Cu toţii simţeau nesiguranţa de a nu ştii unde urmează să mai lovească pumnul guvernului şi dacă documentaţia îi va mulţumi pe supraveghetorii care se ocupau cu revizuirea cetăţeniei. Deşi guvernul PNC a fost izgonit de la putere înainte ca procesul de revizuire să se încheie, Decretul-lege 169 a rămas valid şi sub dictatura regală. Când statisticile au fost finalizate, din 203.423 de familii care au trimis cereri de revizuire, 73.253 familii – adică un total de 252.222 de evrei – şi-au pierdut cetăţenia ca rezultat al iniţiativei Partidului Naţional Creştin.
Evreii din afara României au adus situaţia la cunoştinţa guvernelor lor şi a Ligii Naţiunilor. Franţa şi Marea Britanie au folosit oportunitatea oferită de aceste măsuri anti-evreieşti pentru a-şi exprima nemulţumirea faţă de guvernul perceput de ei ca înclinat spre nazism şi Germania nazistă. Spre sfârşitul lunii ianuarie guvernul de pe Quay d’Orsay făcea cunoscut că, în cazul în care măsurile antisemite nu sunt anulate, Franţa se consideră eliberată de obligaţiile alianţei cu România, care includeau garanţia frontierelor, asistenţă în pregătirea militară şi credite pentru armamente. Pe 22 ianuarie guvernul britanic anunţa că vizita regelui Carol în Marea Britanie, stabilită pentru 21 martie, este amânată pe o perioadă nedeterminată.
Octavian Goga şi A.C. Cuza au fost în mod clar produsul regimului politic tradiţional stabilit la jumătatea secolului XIX şi moştenit de România Mare după primul război mondial. Ei au funcţionat în cadrul lui, şi-au conceput strategile politice bazându-se pe el, au ajuns la putere prin el şi au fost împreună atunci când puterea lor s-a evaporat. Nu se poate spune acelaşi lucru despre Corneliu Zelea Codreanu şi mişcarea pe care a fondat-o, Garda de Fier. PNC era pro-monarhist şi pro-Carol; Garda, nu. Conducerea PNC căuta să întreţină relaţii de egalitate, dacă nu chiar de cordialitate, cu conducerile celorlalte partide politice; Garda nu dorea aceasta şi s-a autodefinit în mod diferit, nu ca partid ci ca ”mişcare”. PNC vroia să păstreze guvernul parlamentar, chiar dacă acesta urma să fie reconfigurat şi organizat într-o manieră mai elitistă şi mai corporatistă; Garda de Fier vroia să răstoarne regimul parlamentar. Goga şi Cuza evaluau relaţia lor cu cercurile conducătoare culturale şi religioase ca find în vârful piramidei sociale în România; Garda de Fier era împotriva cercurilor conducătoare, îmbrăţişând “acţiunea” tinerească, populismul ţărănesc şi mistica religioasă, aşa cum a fost exemplificată de clerul local (de multe ori neştiutor de carte). PNC a îmbrăţişat oficial numerus clausus; Garda de Fier l-a respins ca nefiind suficient de radical pentru a rezolvarea ”problemei evreieşti”.
Nu a durat mult până la începerea unui conflict între Cuza şi Codreanu. Cuza dorea să conducă Liga conform cu liniile politici tradiţionale a partidului, chiar dacă uneori această politică era extremistă şi violentă, iar pentru îndeplinirea scopurilor antisemite vroia să acţioneze în cadrul sistemului parlamentar. Codreanu, pe de ală parte, nu numai că dorea mai multă putere pentru el însuşi, conform principiului “conducerii”, dar urmărea şi să facă din Ligă o mişcare revoluţionară de “reînnoire morală”, în care violenţa organizată, nu doar împotriva evreilor dar şi a cercurilor conducătoare, era o metodă acceptabilă, chiar preferată, pentru atingerea scopurilor acestei mişcări. Prin 1927 relaţiile dintre cei doi deveniseră atât de încordate, încât Codreanu şi adepţii săi au părăsit Liga în data de 24 iunie. Ei au format propria lor mişcare, numită la început Legiunea arhanghelului Mihail, apoi Garda de Fier
Antisemitismul a fost un element central al ideologiei Gărzii de Fier. În 1937, Codreanu scria în Circulara sa nr. 119:
“Misiunea istorică a generaţiei noastre este rezolvarea problemei jidoveşti. Toate luptele noastre de peste 15 ani, scopul acesta l-au avut şi toate sforţările vieţii de acum încoace, scopul acesta îl vor avea.”
Toate temele tradiţionale fuseseră absorbite de Legiune: refuzul dreptului la cetăţenie, invazia masivă a evreilor din est, supra-popularea evreiască din oraşele româneşti; exploatarea ţărănimii prin alcool, tutun şi alte vicii; controlul presei; deznaţionalizarea culturii române; serviciul desăvârşit în slujba duşmanilor României; şi reprezentarea intereselor străine. Oricum, antisemitismul gardist conţinea şi elemente noi. El nu era direcţionat doar împotriva evreilor înşişi, ci şi împotriva “iudaizării” României – în special a politicienilor – care fuseseră corupţi de evrei şi permiseseră ”preluarea” ţării de către aceştia. El adoptase dictatura ca principiu organizaţional şi violenţa ca instrument de combatere a ameninţării ”statului iudeu”.
Antisemitismul gardist mai glorifica lupta spirituală şi moralitatea întemeiată pe imaginile mistice ale Bisericii Ortodoxe Române.
Aceste trei elemente au produs consecinţe dramatice. Legiunea a început, din 1923, să identifice ”trădătorii”, românii care-şi trădaseră propriul popor “pentru arginţii lui Iuda”, cu intenţia de a-i omorî. Pedeapsa exemplară, argumenta Codreanu, ”trebuie să cadă mai întâi asupra trădătorilor, şi apoi asupra duşmanilor”.
Legiunea a fost responsabilă pentru numeroase incidente de stradă, îndreptate mai ales împotriva evreilor; pentru asasinarea celor doi primi miniştri în funcţiune (Ion Duca în 1933 şi Armand Călinescu în 1939); şi pentru uciderea altor miniştri din cabinet şi a unor personalităţi locale şi naţionale din sferele politică şi culturală. Lupta lor împotriva ordinii stabilite, legată integral de ”viaţa şi moartea lor”, şi lupta împotriva evreilor, violenţa Gardei de Fier a culminat în 26 spre 27 noiembrie 1940, cu asasinarea a 64 de personalităţi conducătoare, apărători ai ordinei politice interbelice (inclusiv a unui fost prim ministru) în închisoarea de la Jilava; cu uciderea a încă şase prefecţi de poliţie în aceeaşi noapte; scoaterea din casă, cu intenţia de a-i omorî, a şapte conducători politici şi ai siguranţei interne (dintre care trei foşti primi miniştri); cu asasinarea brutală a lui Nicolae Iorga, de asemenea fost prim ministru, şi a lui Virgil Madgearu, fost ministru din partea Partidului Naţional Ţărănesc.
Codreanu scotea în evidenţă legătura naţional-religioasă, acuzând evreii de distrugerea “legăturii spirituale” dintre poporul român şi Dumnezeu, astfel încât ei puteau ruina naţiunea română. Limbajul folosit de scriitorii legionari era plin de simboluri religioase. Corpul de elită al Legiunii a fost supranumită “Frăţia de cruce”. Membrii Gărzii de Fier căzuţi în Spania alături luptând de Franco au fost numiţi “crucificaţi”.
Criticii îl acuzau pe Codreanu că vrea sa copieze pe Mussolini şi Hitler. Dar în contrast cu mişcările fasciste din Italia şi Germania, areligioase sau anti-religioase în esenţă, Garda de Fier „era o mişcare de renaştere religioasă sau, poate mai exact, o mişcare de regenerare cu conotaţii religioase”. Aceasta, desigur cu un scop. În Pentru legionari, Codreanu povesteşte despre o cină luată împreună cu discipolii lui în închisoarea Văcăreşti după ce fusese descoperit complotul pentru uciderea liderilor politici “iudaizaţi”. El le spune acestora: “Sunt forţat să vă aduc veşti triste. Se ştie cine a fost trădătorul. El este în mijlocul nostru, stă la masă cu noi”.
După ce trădătorul a fost identificat, Codreanu l-a iertat. Observati accentele mesianice. Limbajul jertfei, al acceptării bucuroase a morţii pentru salvarea naţiunii, al crucificării şi reînvierii a fost constant folosit de scriitori legionari şi de Codreanu însuşi. Când numele legionarilor căzuţi erau strigate la mitinguri şi demonstraţii, ceilalţi membrii ai Gărzii strigau “prezent!” După moartea lui Codreanu, nu era ceva neobişnuit ca membrii legiunii să folosească expresia “Căpitanul e cu noi!” sau să se refere la “învierea” acestuia.
Chemarea Legiunii la înnoire spirituală, afundare în lupta mistică şi violentă împotriva satanei (evreilor), credinţă ortodoxă românească, “conducere” de către un “uns” şi la răsturnarea ordinii “iudaizate” stabilite, era extrem de atrăgătoare pentru tinerii intelectuali care se dezvoltaseră de-a lungul perioadei interbelice, aşa cum antisemitismul tradiţional se dovedise a fi un magnet pentru elitele secolului XIX şi începutului de secol XX. Garda de Fier părea că oferă o filosofie integrată, cu o finalitate clară, pe viaţă şi pe moarte. Noua generaţie de intelectuali pentru care antisemitismul constituia parte integrantă a credo-ului lor legionar nu erau pseudo-savanţi de genul lui Cuza şi Paulescu. Ei erau principalii protagonişti ai identităţii culturale şi intelectuale de la jumătatea secolului 20. Unii dintre ei au supravieţuit celui de al doilea război mondial, ca Eliade şi Cioran, care au trăit în afara României şi după Holocaust au devenit figuri intelectuale recunoscute internaţional, ascuzându-şi trecutul în timp ce îşi demonstrau geniul.
Alţii, precum Crainic şi Noica, au suferit o parte din viaţă în închisorile comuniste, dar au văzut cum puterea gândirii lor a afectat generaţia de tineri de după Holocaust care, ca şi ei înainte, căutau de asemenea un destin mai bun decât cel stabilit de ordinea comunistă. Alţii mai puţini vizibili, ca Vintilă Horia şi Horia Stamatu, şi-au continuat după război, în exil, afilierea la Garda de Fier în încercarea lor de a menţine vitalitatea legionară, sperând într-o renaştere hotărâtoare a mişcării înainte ca zilele lor să se sfârşească.
Liga Apărării Naţional Creştine a organizat grupări militante de studenţi conduse iniţial de Codreanu, precum şi unităţile paramilitare ale cămăşilor albastre numite ”Lăncierii”, care subminau viaţa universitară, îi terorizau pe evreii de la sate şi contribuiau la violenţele de stradă care se răspândeau pe măsură ce perioada interbelică se apropia de sfârşit. Puterea electorală a Ligii în anii 1920 nu a depăşit niciodată procentul de 4,76.
La alegerile din 1927 şi 1928 acesta a scăzut la mai puţin de două procente cerute de lege pentru a putea intra în parlament, după ce Codreanu s-a rupt de LANC pentru a înfiinţa propria sa mişcare, Garda de Fier. Dar la alegerile din 1933 Liga a ajuns la 4,47 la sută, partidul lui Cuza obţinând astfel nouă locuri în Camera Deputaţilor. În timp ce partidul rămânea o voce influentă a antisemitismului lipsit de orice compromis şi era respectat de oamenii de rând, el îşi pierdea influenţa în rândul tineretului Gărzii de Fier, îndepărtându-se şi probabilitatea că ar putea să câştige puterea politică.
Cu încurajarea Palatului Regal, se pare că Nichifor Crainic a jucat un rol critic în organizarea fuziunii Partidului Naţional Agrar cu Liga Apărări Naţional Creştine pentru a forma Partidul Naţional Creştin (PNC). Fuziunea a avut loc la 16 iulie 1935. Cuza, în vârstă de 78 de ani, a fost ales “şef suprem” al partidului, în timp ce Goga, la cei 53 de ani, a devenit preşedinte şi lider de facto. Crainic a fost numit secretar general. Noul partid PNC a ajuns la un total de 18 locuri prin punerea în comun a locurilor parlamentare obţinute separat de partidele lui Goga şi Cuza, care a adoptat zvastica Ligii ca simbol oficial. Ziarul lui Goga, Ţara noastră, a devenit oficiosul partidului. Goga şi Cuza s-au grăbit să asocieze PNC-ul cu cauza fascistă internaţională, şi au păstrat Lăncierii ca forţă paramilitară a lor. Între 1935 şi 1937, Lăncierii au fost responsabili pentru chinuirea şi brutalizarea evreilor, care rivalizau cu cele comise de Garda de Fier. Nu erau neobişnuite confruntările, uneori sângeroase, între Lăncieri şi unităţi ale Gardei de Fier
Imitându-i pe Hitler şi Musolini, Goga şi Cuza au organizat şi ei întruniri de masă într-un efort de a demonstra dreptul lor la putere. Ei au adunat în Bucureşti 200.000 de cămăşi albastre în data de 8 noiembrie 1936, cu ocazia unui congres al PNC.
Partidul Naţional Creştin a început să guverneze oficial din 28 decembrie 1937. A.C. Cuza a devenit ministru fără potofoliu, iar fiul său, Gheorghe Cuza, ministru al Muncii (observam ca nepotismul era o practica nationala recunoscuta inca de atunci).
Numirea guvernului PNC a fost primită cu îngrijorare în Europa de vest, întrucât Goga era considerat „un discipol declarat şi admirator al Mesiei cămăşilor brune din Germania”. Goga şi Cuza nu au pierdut timp în implementarea platformei lor antisemite. În proclamaţia sa inaugurală, primul ministru Goga declara:
“Vrem România a românilor! Acesta este certificatul de naştere al noului cabinet. Noi credem în renaşterea naţiunii române şi a Bisericii ei creştine. Noi credem că este o datorie sfântă să ne putem pecetea dominaţiei noastre etnice în toate domeniile vieţii politice”
Cat de asemanatoare declaratia asta cu retorica unora din zilele noastre. Se pare ca nu invatam nimic din istorie.
Guvernând prin decrete-legi, fără confirmarea parlamentului, PNC şi-a îndreptat primele măsuri administrative împotriva minorităţii evreieşti. Jurnaliştii evrei au fost lipsiţi de drepturile lor de ziarişti din presă. Ziarele pe care guvernul le considera deţinute sau dominate de evrei, inclusiv Dimineaţa, Adevărul sau Lupta, ca şi ziarele evreieşti care apăreau în provincie în idiş şi ebraică, au fost închise. Evreii care primeau salariile din bani publici au fost concediaţi şi toate ajutoarele acordate de stat instituţiilor evreieşti au fost retrase.
Mult mai semnificativ a fost că în concordanţă cu platforma PNC-ului din 1935, guvernul a proclamat Decretul-lege nr. 169/22 ianuarie 1938 pentru revizuirea cetăţeniei evreilor. Legea anula în fapt cetăţenia acordată evreilor după începerea primului război mondial. Ea cerea ca în decurs de 40 de zile de la publicarea listelor de cetăţenie, toţi evreii, indiferent cât de mare ar fi fost perioada de rezidenţă a familiilor lor, să trimită “pentru verificare”documentele împreună cu materialele auxiliare specificate. Evreii care nu îndeplineau cerinţele sau ale căror materiale erau considerate insuficiente erau declaraţi „străini”. Pe lângă pierderea drepturilor politice, aceasta însemna pentru mulţi evrei pierderea posibilităţii de a profesa şi potenţiala deportare după bunul plac al guvernului.
Unii evrei din zonele rurale s-au văzut deposedaţi de mijloacele lor de existenţă, obligaţi să se mute în oraşe şi să lase în urmă proprietăţile imobiliare care nu puteau fi luate cu ei. Cu toţii simţeau nesiguranţa de a nu ştii unde urmează să mai lovească pumnul guvernului şi dacă documentaţia îi va mulţumi pe supraveghetorii care se ocupau cu revizuirea cetăţeniei. Deşi guvernul PNC a fost izgonit de la putere înainte ca procesul de revizuire să se încheie, Decretul-lege 169 a rămas valid şi sub dictatura regală. Când statisticile au fost finalizate, din 203.423 de familii care au trimis cereri de revizuire, 73.253 familii – adică un total de 252.222 de evrei – şi-au pierdut cetăţenia ca rezultat al iniţiativei Partidului Naţional Creştin.
Evreii din afara României au adus situaţia la cunoştinţa guvernelor lor şi a Ligii Naţiunilor. Franţa şi Marea Britanie au folosit oportunitatea oferită de aceste măsuri anti-evreieşti pentru a-şi exprima nemulţumirea faţă de guvernul perceput de ei ca înclinat spre nazism şi Germania nazistă. Spre sfârşitul lunii ianuarie guvernul de pe Quay d’Orsay făcea cunoscut că, în cazul în care măsurile antisemite nu sunt anulate, Franţa se consideră eliberată de obligaţiile alianţei cu România, care includeau garanţia frontierelor, asistenţă în pregătirea militară şi credite pentru armamente. Pe 22 ianuarie guvernul britanic anunţa că vizita regelui Carol în Marea Britanie, stabilită pentru 21 martie, este amânată pe o perioadă nedeterminată.
Octavian Goga şi A.C. Cuza au fost în mod clar produsul regimului politic tradiţional stabilit la jumătatea secolului XIX şi moştenit de România Mare după primul război mondial. Ei au funcţionat în cadrul lui, şi-au conceput strategile politice bazându-se pe el, au ajuns la putere prin el şi au fost împreună atunci când puterea lor s-a evaporat. Nu se poate spune acelaşi lucru despre Corneliu Zelea Codreanu şi mişcarea pe care a fondat-o, Garda de Fier. PNC era pro-monarhist şi pro-Carol; Garda, nu. Conducerea PNC căuta să întreţină relaţii de egalitate, dacă nu chiar de cordialitate, cu conducerile celorlalte partide politice; Garda nu dorea aceasta şi s-a autodefinit în mod diferit, nu ca partid ci ca ”mişcare”. PNC vroia să păstreze guvernul parlamentar, chiar dacă acesta urma să fie reconfigurat şi organizat într-o manieră mai elitistă şi mai corporatistă; Garda de Fier vroia să răstoarne regimul parlamentar. Goga şi Cuza evaluau relaţia lor cu cercurile conducătoare culturale şi religioase ca find în vârful piramidei sociale în România; Garda de Fier era împotriva cercurilor conducătoare, îmbrăţişând “acţiunea” tinerească, populismul ţărănesc şi mistica religioasă, aşa cum a fost exemplificată de clerul local (de multe ori neştiutor de carte). PNC a îmbrăţişat oficial numerus clausus; Garda de Fier l-a respins ca nefiind suficient de radical pentru a rezolvarea ”problemei evreieşti”.
Nu a durat mult până la începerea unui conflict între Cuza şi Codreanu. Cuza dorea să conducă Liga conform cu liniile politici tradiţionale a partidului, chiar dacă uneori această politică era extremistă şi violentă, iar pentru îndeplinirea scopurilor antisemite vroia să acţioneze în cadrul sistemului parlamentar. Codreanu, pe de ală parte, nu numai că dorea mai multă putere pentru el însuşi, conform principiului “conducerii”, dar urmărea şi să facă din Ligă o mişcare revoluţionară de “reînnoire morală”, în care violenţa organizată, nu doar împotriva evreilor dar şi a cercurilor conducătoare, era o metodă acceptabilă, chiar preferată, pentru atingerea scopurilor acestei mişcări. Prin 1927 relaţiile dintre cei doi deveniseră atât de încordate, încât Codreanu şi adepţii săi au părăsit Liga în data de 24 iunie. Ei au format propria lor mişcare, numită la început Legiunea arhanghelului Mihail, apoi Garda de Fier
Antisemitismul a fost un element central al ideologiei Gărzii de Fier. În 1937, Codreanu scria în Circulara sa nr. 119:
“Misiunea istorică a generaţiei noastre este rezolvarea problemei jidoveşti. Toate luptele noastre de peste 15 ani, scopul acesta l-au avut şi toate sforţările vieţii de acum încoace, scopul acesta îl vor avea.”
Toate temele tradiţionale fuseseră absorbite de Legiune: refuzul dreptului la cetăţenie, invazia masivă a evreilor din est, supra-popularea evreiască din oraşele româneşti; exploatarea ţărănimii prin alcool, tutun şi alte vicii; controlul presei; deznaţionalizarea culturii române; serviciul desăvârşit în slujba duşmanilor României; şi reprezentarea intereselor străine. Oricum, antisemitismul gardist conţinea şi elemente noi. El nu era direcţionat doar împotriva evreilor înşişi, ci şi împotriva “iudaizării” României – în special a politicienilor – care fuseseră corupţi de evrei şi permiseseră ”preluarea” ţării de către aceştia. El adoptase dictatura ca principiu organizaţional şi violenţa ca instrument de combatere a ameninţării ”statului iudeu”.
Antisemitismul gardist mai glorifica lupta spirituală şi moralitatea întemeiată pe imaginile mistice ale Bisericii Ortodoxe Române.
Aceste trei elemente au produs consecinţe dramatice. Legiunea a început, din 1923, să identifice ”trădătorii”, românii care-şi trădaseră propriul popor “pentru arginţii lui Iuda”, cu intenţia de a-i omorî. Pedeapsa exemplară, argumenta Codreanu, ”trebuie să cadă mai întâi asupra trădătorilor, şi apoi asupra duşmanilor”.
Legiunea a fost responsabilă pentru numeroase incidente de stradă, îndreptate mai ales împotriva evreilor; pentru asasinarea celor doi primi miniştri în funcţiune (Ion Duca în 1933 şi Armand Călinescu în 1939); şi pentru uciderea altor miniştri din cabinet şi a unor personalităţi locale şi naţionale din sferele politică şi culturală. Lupta lor împotriva ordinii stabilite, legată integral de ”viaţa şi moartea lor”, şi lupta împotriva evreilor, violenţa Gardei de Fier a culminat în 26 spre 27 noiembrie 1940, cu asasinarea a 64 de personalităţi conducătoare, apărători ai ordinei politice interbelice (inclusiv a unui fost prim ministru) în închisoarea de la Jilava; cu uciderea a încă şase prefecţi de poliţie în aceeaşi noapte; scoaterea din casă, cu intenţia de a-i omorî, a şapte conducători politici şi ai siguranţei interne (dintre care trei foşti primi miniştri); cu asasinarea brutală a lui Nicolae Iorga, de asemenea fost prim ministru, şi a lui Virgil Madgearu, fost ministru din partea Partidului Naţional Ţărănesc.
Codreanu scotea în evidenţă legătura naţional-religioasă, acuzând evreii de distrugerea “legăturii spirituale” dintre poporul român şi Dumnezeu, astfel încât ei puteau ruina naţiunea română. Limbajul folosit de scriitorii legionari era plin de simboluri religioase. Corpul de elită al Legiunii a fost supranumită “Frăţia de cruce”. Membrii Gărzii de Fier căzuţi în Spania alături luptând de Franco au fost numiţi “crucificaţi”.
Criticii îl acuzau pe Codreanu că vrea sa copieze pe Mussolini şi Hitler. Dar în contrast cu mişcările fasciste din Italia şi Germania, areligioase sau anti-religioase în esenţă, Garda de Fier „era o mişcare de renaştere religioasă sau, poate mai exact, o mişcare de regenerare cu conotaţii religioase”. Aceasta, desigur cu un scop. În Pentru legionari, Codreanu povesteşte despre o cină luată împreună cu discipolii lui în închisoarea Văcăreşti după ce fusese descoperit complotul pentru uciderea liderilor politici “iudaizaţi”. El le spune acestora: “Sunt forţat să vă aduc veşti triste. Se ştie cine a fost trădătorul. El este în mijlocul nostru, stă la masă cu noi”.
După ce trădătorul a fost identificat, Codreanu l-a iertat. Observati accentele mesianice. Limbajul jertfei, al acceptării bucuroase a morţii pentru salvarea naţiunii, al crucificării şi reînvierii a fost constant folosit de scriitori legionari şi de Codreanu însuşi. Când numele legionarilor căzuţi erau strigate la mitinguri şi demonstraţii, ceilalţi membrii ai Gărzii strigau “prezent!” După moartea lui Codreanu, nu era ceva neobişnuit ca membrii legiunii să folosească expresia “Căpitanul e cu noi!” sau să se refere la “învierea” acestuia.
Chemarea Legiunii la înnoire spirituală, afundare în lupta mistică şi violentă împotriva satanei (evreilor), credinţă ortodoxă românească, “conducere” de către un “uns” şi la răsturnarea ordinii “iudaizate” stabilite, era extrem de atrăgătoare pentru tinerii intelectuali care se dezvoltaseră de-a lungul perioadei interbelice, aşa cum antisemitismul tradiţional se dovedise a fi un magnet pentru elitele secolului XIX şi începutului de secol XX. Garda de Fier părea că oferă o filosofie integrată, cu o finalitate clară, pe viaţă şi pe moarte. Noua generaţie de intelectuali pentru care antisemitismul constituia parte integrantă a credo-ului lor legionar nu erau pseudo-savanţi de genul lui Cuza şi Paulescu. Ei erau principalii protagonişti ai identităţii culturale şi intelectuale de la jumătatea secolului 20. Unii dintre ei au supravieţuit celui de al doilea război mondial, ca Eliade şi Cioran, care au trăit în afara României şi după Holocaust au devenit figuri intelectuale recunoscute internaţional, ascuzându-şi trecutul în timp ce îşi demonstrau geniul.
Alţii, precum Crainic şi Noica, au suferit o parte din viaţă în închisorile comuniste, dar au văzut cum puterea gândirii lor a afectat generaţia de tineri de după Holocaust care, ca şi ei înainte, căutau de asemenea un destin mai bun decât cel stabilit de ordinea comunistă. Alţii mai puţini vizibili, ca Vintilă Horia şi Horia Stamatu, şi-au continuat după război, în exil, afilierea la Garda de Fier în încercarea lor de a menţine vitalitatea legionară, sperând într-o renaştere hotărâtoare a mişcării înainte ca zilele lor să se sfârşească.
Windows 7: GodMode (da, ati citit bine)
Este vorba de un alt fel de Control Panel, prin intermediul caruia aveti acces rapid la unele setari ale computerului.
Folositi-l pe riscul propriu.
Creati pe Desktop un nou director. Inlocuiti clasicul text "New Folder" cu urmatorul string:
GodMode.{ED7BA470-8E54-465E-825C-99712043E01C}
Folositi-l pe riscul propriu.
Creati pe Desktop un nou director. Inlocuiti clasicul text "New Folder" cu urmatorul string:
GodMode.{ED7BA470-8E54-465E-825C-99712043E01C}
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
