În timpul celei de a treia întâlniri din 12 iunie 1941, în Munchen, Hitler i-a dezvăluit lui Antonescu „liniile directoare privind tratamentul evreilor din est”. Liderul român (Ion Antonescu) a menţionat mai târziu acest document într-un schimb de mesaje cu ministrul german de Externe şi Mihai Antonescu a menţionat într-o sesiune de guvern din data de 5 august că a ajuns la o înţelegere cu trimişii lui Himmler privitoare la „problema evreiască”. Acordurile cu SS-ul privitoare la evreii din Basarabia şi Bucovina au fost recunoscute în timpul convorbirilor dintre Mihai Antonescu şi ministrul de Externe nazist Joachim von Ribbentrop la cartierul general al lui Hitler din Jitomir, la 23 septembrie 1942, când Ribbentrop i-a solicitat lui Mihai Antonescu continuarea cooperării din partea României pentru exterminarea evreilor din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei. Mihai Antonescu a fost de acord cu deportarea evreilor din România şi a răspuns că în Basarabia, Bucovina şi Transnistria s-a ajuns la o înţelegere (Abmachungen) cu SS-ul pentru executarea acestor măsuri
Adoptarea Soluţiei Finale s-a evidenţiat şi în retorica Conducătorului. La 22 iunie 1941, el s-a lăudat că a „abordat cu curaj” procesul de românizare, i-a deposedat pe evrei, şi a promovat cooperarea cu Germania „în apărarea intereselor permanente ale spaţiului nostru vital”. Anticipând victoria Germaniei, conducătorii României au informat guvernul (la 17/18 iunie 1941) asupra planurilor lor privitoare la populaţia evreiască din cele două provincii. Conducerea nu a lăsat să planeze nici un dubiu asupra semnificaţiei ordinului secret de „curăţare a terenului”. Discursul lui Mihai Antonescu din 3 iulie 1941 de la Ministerul de Interne a fost distribuit în broşura cu tiraj limitat, intitulată „Îndrumări date administraţiei dezrobitoare”. Punctul zece al Ghidului demonstra intenţiile regimului privitoare la evrei: :
"Ne găsim în momentul istoric cel mai favorabil şi mai larg pentru o totală descătuşare etnică, pentru o revizuire naţionala şi pentru purificarea Neamului nostru de toate acele elemente străine sufletului lui, care au crescut ca vâscul ca să-i întunece viitorul. Pentru ca să nu pierdem zadarnic acest moment unic, trebuie să fim implacabili."
A dezvoltat această temă în timpul sesiunii de cabinet din 8 iulie 1941:
“Cu riscul de a nu fi înţeles de unii tradiţionalişti care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forţată a întregului element evreiesc din Basarabia şi Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniţă… Veţi fi fără milă cu ei….Nu ştiu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acţiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică şi revizuire naţională… Este un ceas când suntem stăpâni pe teritoriul nostru. Să-l folosim. Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari… Îmi iau răspunderea în mod formal şi spun că nu există lege… Deci fără forme, cu libertate completă”
Ordinul de a se extermina o parte dintre evreii din Basarabia şi Bucovina şi de a deporta restul a fost dat de Ion Antonescu din propria iniţiativă, fără vreo presiune din partea germanilor. Spre a duce la îndeplinire această sarcină, a ales jandarmeria şi armata, în special „pretoratul”, acel corp militar care era însărcinat cu administrarea temporară a unui teritoriu. Şeful Marelui Stat Major, Iosif Iacobici i-a ordonat comandantului Secţiei a II-a a Marelui Stat Major, locotenent colonelul Alexandru Ionescu, să implementeze un plan “pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea şi acţionarea de echipe, care să devanseze trupele romane.
Ordinele speciale au fost reiterate ori de câte ori autorităţile civile sau militare evitau să lichideze evrei din teama de consecinţe sau pentru că nu credeau în existenţa unor asemenea ordine. La Cetatea Albă, de exemplu, maiorul Frigan din garnizoana locală a solicitat instrucţiuni scrise spre a demara executarea evreilor. Pretorul (comandantul) Armatei a treia, colonelul Marcel Petală, a călătorit la Cetatea Albă spre a îl informa pe maior asupra prevederilor referitoare la evreii din ghetou. A doua zi, 3.500 au fost ucişi.
Primele asasinate au avut loc în Siret (sudul Bucovinei), la cinci kilometri de noua frontieră cu Sovietele. Evreii din oraş au fost deportaţi pe jos la Dorneşti, la 12 kilometri distanţă. Zeci de evrei incapabili de marş – cei mai în vârstă şi unii infirmi – au rămas în urmă alături de câteva femei care aveau grijă de ei. Aceşti evrei au fost duşi într-o vale, nu departe de oraş, acolo unde femeile au fost violate de mai mulţi soldaţi din Divizia 7. Cei mai bătrâni au fost duşi la comandamentul diviziei şi acuzaţi de „acte de spionaj” şi de faptul că ar fi ”atacat armata română”. În aceeaşi zi, toţi au fost împuşcaţi la podul de peste Prut, în prezenţa locuitorilor din Siret, aduşi să asiste la execuţie.
La 3 iulie, în satul bucovinean Ciudei, 450 de evrei localnici au fost împuşcaţi. Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, două sute de evrei din Storojineţ au fost împuşcaţi în casele lor. La 4 iulie, aproape toţi evreii din satele Ropcea, Iordăneşti, Patrauţi, Panca şi Broscăuţi, care înconjurau oraşul Storojineţ, au fost masacraţi cu colaborarea activă a localnicilor români.
Cercul uciderilor a fost extins la 5 iulie, spre a include mii de evrei din satele Stăneşti, Jadova Veche, Costeşti, Hliniţa, Budineţ şi Cireş, precum şi mulţi dintre evreii supravieţuitori din Herţa, Viniţa şi Rostochi-Vijniţa. Măcelul numeroasei populaţii evreieşti din Cernăuţi, care avea să dureze patru zile, a început tot la 5 iulie, când armatele româno-germane reunite au intrat în oraş.
Herţa a fost cucerită de batalionul 9 la 4/5 iulie, după o incursiune de succes. Evreii care au venit să îi întâmpine de bun venit pe soldaţi au fost primiţi cu bătăi şi obligaţi să se dezbrace. În aceeaşi zi, Divizia 7, sub supravegherea generalului Olimpiu Stavrat şi a aghiotantului său, a intrat în Herţa. Vartic a numit imediat un primar nou şi a format o „gardă civilă” a cărei unică funcţie era de a îi identifica pe evrei şi de a îi strânge cu ajutorul armatei. În total, 1.500 de evrei au fost adunaţi în patru sinagogi şi o pivniţă de către patrulele de soldaţi şi garda civilă, care au bătut crunt victimele. Identificarea evreilor a fost desăvârşită rapid cu ajutorul unui informator local care cunoştea bine casele evreilor. Noile autorităţi locale şi reprezentantul armatei au redactat o listă de „suspecţi” şi în ziua următoare, la 6 iulie, a fost făcută o selecţie a evreilor destinaţi împuşcării conform ordinelor armatei. Evreii „suspecţi” au fost identificaţi de un membru al gărzii civile, care de asemenea a scos cu forţa tinerele fete evreice din sinagogi şi le-a predat soldaţilor care le-a violat. Împuşcarea acestui grup mare a pus unele probleme tehnice, deoarece nu se luase în consideraţie problema îngropării. Astfel, după execuţie, un morman de cadavre zăceau într-un bazin de sânge, păzit de un soldat care, „din când în când trăgea câte un foc de armă în grămadă când observa că se mai mişcă un muribund”.
Întors la Bucureşti, după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei şi înainte de atacul asupra Odessei, Antonescu şi-a expus ideile privitoare la războiul său împotriva evreilor:
“Lupta este foarte înverşunată. Este pe viaţă şi pe moarte. Este dusă între noi şi germani şi evrei…Am să fac o operă de curăţire totală de evrei şi de toţi cei care s-au strecurat la noi…dacă noi nu făceam acest război, ca să curăţim rasa de aceşti oameni, care sug viaţa noastră economică, naţională şi fizică, noi eram ameninţaţi ca să pierim cu desăvârşire…Prin urmare politica în această privinţă este să facem un tot omogen şi în Basarabia şi în Bucovina şi în Moldova – eu şi cu Dv. dacă vom trăi, daca nu, o va face altul şi in Transilvania. Să nu credeţi că atunci când am hotărât deparazitarea neamului românesc de toţi evreii, nu mi-am dat seama că produc o criză economică. Dar mi-am spus că este un război pe care îl duc. Şi atunci, ca la război, sunt pagube pentru naţie. Dar daca îl câştig acest război, naţiunea obţine compensaţiile. Trecem printr'o criză pentru că scoatem pe evrei… dacă scăpăm momentul acesta istoric de acum, l-am pierdut pentru totdeauna. Şi dacă câştigă evreii războiul, noi nu mai existăm.”
Adoptarea Soluţiei Finale s-a evidenţiat şi în retorica Conducătorului. La 22 iunie 1941, el s-a lăudat că a „abordat cu curaj” procesul de românizare, i-a deposedat pe evrei, şi a promovat cooperarea cu Germania „în apărarea intereselor permanente ale spaţiului nostru vital”. Anticipând victoria Germaniei, conducătorii României au informat guvernul (la 17/18 iunie 1941) asupra planurilor lor privitoare la populaţia evreiască din cele două provincii. Conducerea nu a lăsat să planeze nici un dubiu asupra semnificaţiei ordinului secret de „curăţare a terenului”. Discursul lui Mihai Antonescu din 3 iulie 1941 de la Ministerul de Interne a fost distribuit în broşura cu tiraj limitat, intitulată „Îndrumări date administraţiei dezrobitoare”. Punctul zece al Ghidului demonstra intenţiile regimului privitoare la evrei: :
"Ne găsim în momentul istoric cel mai favorabil şi mai larg pentru o totală descătuşare etnică, pentru o revizuire naţionala şi pentru purificarea Neamului nostru de toate acele elemente străine sufletului lui, care au crescut ca vâscul ca să-i întunece viitorul. Pentru ca să nu pierdem zadarnic acest moment unic, trebuie să fim implacabili."
A dezvoltat această temă în timpul sesiunii de cabinet din 8 iulie 1941:
“Cu riscul de a nu fi înţeles de unii tradiţionalişti care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forţată a întregului element evreiesc din Basarabia şi Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniţă… Veţi fi fără milă cu ei….Nu ştiu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acţiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică şi revizuire naţională… Este un ceas când suntem stăpâni pe teritoriul nostru. Să-l folosim. Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari… Îmi iau răspunderea în mod formal şi spun că nu există lege… Deci fără forme, cu libertate completă”
Ordinul de a se extermina o parte dintre evreii din Basarabia şi Bucovina şi de a deporta restul a fost dat de Ion Antonescu din propria iniţiativă, fără vreo presiune din partea germanilor. Spre a duce la îndeplinire această sarcină, a ales jandarmeria şi armata, în special „pretoratul”, acel corp militar care era însărcinat cu administrarea temporară a unui teritoriu. Şeful Marelui Stat Major, Iosif Iacobici i-a ordonat comandantului Secţiei a II-a a Marelui Stat Major, locotenent colonelul Alexandru Ionescu, să implementeze un plan “pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea şi acţionarea de echipe, care să devanseze trupele romane.
Ordinele speciale au fost reiterate ori de câte ori autorităţile civile sau militare evitau să lichideze evrei din teama de consecinţe sau pentru că nu credeau în existenţa unor asemenea ordine. La Cetatea Albă, de exemplu, maiorul Frigan din garnizoana locală a solicitat instrucţiuni scrise spre a demara executarea evreilor. Pretorul (comandantul) Armatei a treia, colonelul Marcel Petală, a călătorit la Cetatea Albă spre a îl informa pe maior asupra prevederilor referitoare la evreii din ghetou. A doua zi, 3.500 au fost ucişi.
Primele asasinate au avut loc în Siret (sudul Bucovinei), la cinci kilometri de noua frontieră cu Sovietele. Evreii din oraş au fost deportaţi pe jos la Dorneşti, la 12 kilometri distanţă. Zeci de evrei incapabili de marş – cei mai în vârstă şi unii infirmi – au rămas în urmă alături de câteva femei care aveau grijă de ei. Aceşti evrei au fost duşi într-o vale, nu departe de oraş, acolo unde femeile au fost violate de mai mulţi soldaţi din Divizia 7. Cei mai bătrâni au fost duşi la comandamentul diviziei şi acuzaţi de „acte de spionaj” şi de faptul că ar fi ”atacat armata română”. În aceeaşi zi, toţi au fost împuşcaţi la podul de peste Prut, în prezenţa locuitorilor din Siret, aduşi să asiste la execuţie.
La 3 iulie, în satul bucovinean Ciudei, 450 de evrei localnici au fost împuşcaţi. Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, două sute de evrei din Storojineţ au fost împuşcaţi în casele lor. La 4 iulie, aproape toţi evreii din satele Ropcea, Iordăneşti, Patrauţi, Panca şi Broscăuţi, care înconjurau oraşul Storojineţ, au fost masacraţi cu colaborarea activă a localnicilor români.
Cercul uciderilor a fost extins la 5 iulie, spre a include mii de evrei din satele Stăneşti, Jadova Veche, Costeşti, Hliniţa, Budineţ şi Cireş, precum şi mulţi dintre evreii supravieţuitori din Herţa, Viniţa şi Rostochi-Vijniţa. Măcelul numeroasei populaţii evreieşti din Cernăuţi, care avea să dureze patru zile, a început tot la 5 iulie, când armatele româno-germane reunite au intrat în oraş.
Herţa a fost cucerită de batalionul 9 la 4/5 iulie, după o incursiune de succes. Evreii care au venit să îi întâmpine de bun venit pe soldaţi au fost primiţi cu bătăi şi obligaţi să se dezbrace. În aceeaşi zi, Divizia 7, sub supravegherea generalului Olimpiu Stavrat şi a aghiotantului său, a intrat în Herţa. Vartic a numit imediat un primar nou şi a format o „gardă civilă” a cărei unică funcţie era de a îi identifica pe evrei şi de a îi strânge cu ajutorul armatei. În total, 1.500 de evrei au fost adunaţi în patru sinagogi şi o pivniţă de către patrulele de soldaţi şi garda civilă, care au bătut crunt victimele. Identificarea evreilor a fost desăvârşită rapid cu ajutorul unui informator local care cunoştea bine casele evreilor. Noile autorităţi locale şi reprezentantul armatei au redactat o listă de „suspecţi” şi în ziua următoare, la 6 iulie, a fost făcută o selecţie a evreilor destinaţi împuşcării conform ordinelor armatei. Evreii „suspecţi” au fost identificaţi de un membru al gărzii civile, care de asemenea a scos cu forţa tinerele fete evreice din sinagogi şi le-a predat soldaţilor care le-a violat. Împuşcarea acestui grup mare a pus unele probleme tehnice, deoarece nu se luase în consideraţie problema îngropării. Astfel, după execuţie, un morman de cadavre zăceau într-un bazin de sânge, păzit de un soldat care, „din când în când trăgea câte un foc de armă în grămadă când observa că se mai mişcă un muribund”.
Întors la Bucureşti, după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei şi înainte de atacul asupra Odessei, Antonescu şi-a expus ideile privitoare la războiul său împotriva evreilor:
“Lupta este foarte înverşunată. Este pe viaţă şi pe moarte. Este dusă între noi şi germani şi evrei…Am să fac o operă de curăţire totală de evrei şi de toţi cei care s-au strecurat la noi…dacă noi nu făceam acest război, ca să curăţim rasa de aceşti oameni, care sug viaţa noastră economică, naţională şi fizică, noi eram ameninţaţi ca să pierim cu desăvârşire…Prin urmare politica în această privinţă este să facem un tot omogen şi în Basarabia şi în Bucovina şi în Moldova – eu şi cu Dv. dacă vom trăi, daca nu, o va face altul şi in Transilvania. Să nu credeţi că atunci când am hotărât deparazitarea neamului românesc de toţi evreii, nu mi-am dat seama că produc o criză economică. Dar mi-am spus că este un război pe care îl duc. Şi atunci, ca la război, sunt pagube pentru naţie. Dar daca îl câştig acest război, naţiunea obţine compensaţiile. Trecem printr'o criză pentru că scoatem pe evrei… dacă scăpăm momentul acesta istoric de acum, l-am pierdut pentru totdeauna. Şi dacă câştigă evreii războiul, noi nu mai existăm.”
Comentarii