vineri, 29 ianuarie 2010

Frica de Dumnezeu

Crestinii spun sus si tare "Domnul nostru Isus Cristos a venit pe Pamant ca sa mantuiasca sufletele pacatosilor".
Am vazut deja ca toata teologia crestina nu este un sistem moral

Asa ca, nu ne ramane de facut decat un singur lucru: sa ne intrebam de ce Dumnezeu ar vrea sa ne mantuie. Pai, de pacatul originar, spun crestinii, pacatul neascultarii, pe care, coincidenta sau nu, tot El l-a definit si descoperit. Bun, si luand aminte la deloc neglijabilul amanunt ca asa zisul liber arbitru nu exista absolut deloc in povestea cu Adam si Eva, avem o scurta intrebare lamuritoare: daca cei doi bieti oameni din gradina NU aveau notiunile de Bine si Rau (pe care le-au capatat abia DUPA ce au muscat din mar), cum puteau sa stie ca actiunea de a nu-L asculta pe "benevolentul" zeu, e un lucru ce va avea consecinte negative?
Se presupune ca Dumnezeu le-a spus sa nu guste de acolo vrand sa ii pastreze ca pe niste zombie fara minte in gradina zoologica ce si-o incropise, dar interdictia Sa e fara valoare daca tinem seama ca cei doi idioti primordiali nu stiau ca actiunea lor va avea consecinte negative, neavand notiunea de neascultare inmagazinata in creier.
In fine, sa trecem cu indulgenta peste legenda din epoca bronzului si sa ne intoarcem la ideea de pacat. Ni se spune sa ne bucuram, caci avem speranta mantuirii. Dumnezeu ne iubeste, crestinismul este religia iertarii si iubirii. Dar, daca ni se spune mereu, obsedant ca "love is all around", de unde ne-am pricopsit cu ideea "fricii de Dumnezeu"?
Pai vine dintr-un fel de santaj de cea mai joasa speta: daca alegi sa nu-L iubesti pe Dumnezeu, o sa fie vai si amar la Ziua Judecatii.
Oameni buni, dragostea cu sila nu se poate, si adevarata dragoste nu poate avea ceva in comun cu frica de pedeapsa. Si dragostea prin porunca e un fel de... viol. Ca sa nu mai spunem ca anuleaza complet ideea fantasmagorica de liber arbitru. Caci Dumnezeu spune cam asa:
"Ai posibilitatea sa alegi intre mantuire si osanda. Eu stiu ce vei alege, pentru ca sunt atoate stiutor. Dar cu toate astea tu ai posibilitatea sa alegi." 
Interesanta contradictie, nu-i asa?
Si mai e o un fapt interesant, demn de semnalat: un bun creştin nu numai că trăieşte cu frică de Dumnezeu, dar o şi propovăduieşte. Dacă nu ar face-o, ar fi doar un om speriat. Diseminarea ideii de frică de divinitate ridică omul la nivel de creştin adevărat, caci aduce alte potentiale oi la turma Domnului.

2 comentarii:

Profu' de Religie spunea...

Viziunea divinităţii prezentată de tine are un uşor iz reducţionist. De fapt propoziţia "necunoscute sunt căile Domnului" se traduce de genul "sunt ignorant şi ceea ce nu cunosc mă sperie, dar mă şi atrage". Aşa suntem noi, oamenii. Teama de divinitate îi obligă pe credincioşi să facă tot ce le stă în putinţă pentru a o îmbuna. Şi aici ai dreptate, unii ajung să facă exact ceea ce transmite mai departe această iraţională teamă, cu forţa chiar. Şi apoi, cum poţi îmbuna mai bine pe cel ce nu îl înţelegi (propria ta imagine, de altfel) decât declarând (şi chiar crezând) că îl iubeşti?

Sunt doar... spunea...

Desigur ca viziunea are un iz reductionist, pentru ca e scrisa cat mai pe intelesul crestinilor. Cat despre teama de necunoscut, asta da, e o tema de meditatie. Sa ne imaginam de pilda ce a simtit primul hominid care s-a trezit, dintr-o data, constient de sine, in aceasta lume ostila. Universul era urias si totul i se parea ingrozitor: ploaia, animalele de prada, intunericul, focul ce parea un dar venit cand si cand din vazduh atunci cand parea ca se sfasie cerul cu un grozav zgomot.
Biata fiinta, speriata, trebuia sa gaseasca atat o explicatie cat si protectie in fata fricii. Asa au aparut superstitiile.
Ceea ce ma impinge pe mine sa scriu, este gratitudinea fata de toti cei mai buni decat noi care au adus progresul pe lume. Oameni cu merite incontestabile, care au luptat impotriva prejudecatilor si fricii. Care sunt atat de huliti si marginalizati de catre celelalte fiinte speriate, care prefera sa stea in (in)certitudinile caldute. Da, ii sunt recunoscator chiar si vanatorului care a "domesticit" focul, incalcand probabil porunca vreunui saman din negura timpului care diviniza flacara ca pe un dar divin.
Fara acel om curajos, poate si acum am fi stat la gura pesterii dezbatand la nesfarsit despre pericolele utilizarii focului.