marți, 5 ianuarie 2010

Crime in numele lui Dumnezeu II

Dupa cum promiteam ieri, iata continuarea periplului nostru prin labirintul unei adevarate religii a urii, antisemitismului si intolerantei. Astazi ne vom apleca atentia in principal asupra actiunilor initiate de catre Liga Apararii National Crestine.

Liga Apărării Naţional Creştine a organizat grupări militante de studenţi conduse iniţial de Codreanu, precum şi unităţile paramilitare ale cămăşilor albastre numite ”Lăncierii”, care subminau viaţa universitară, îi terorizau pe evreii de la sate şi contribuiau la violenţele de stradă care se răspândeau pe măsură ce perioada interbelică se apropia de sfârşit. Puterea electorală a Ligii în anii 1920 nu a depăşit niciodată procentul de 4,76.

La alegerile din 1927 şi 1928 acesta a scăzut la mai puţin de două procente cerute de lege pentru a putea intra în parlament, după ce Codreanu s-a rupt de LANC pentru a înfiinţa propria sa mişcare, Garda de Fier. Dar la alegerile din 1933 Liga a ajuns la 4,47 la sută, partidul lui Cuza obţinând astfel nouă locuri în Camera Deputaţilor. În timp ce partidul rămânea o voce influentă a antisemitismului lipsit de orice compromis şi era respectat de oamenii de rând, el îşi pierdea influenţa în rândul tineretului Gărzii de Fier, îndepărtându-se şi probabilitatea că ar putea să câştige puterea politică.

Cu încurajarea Palatului Regal, se pare că Nichifor Crainic a jucat un rol critic în organizarea fuziunii Partidului Naţional Agrar cu Liga Apărări Naţional Creştine pentru a forma Partidul Naţional Creştin (PNC). Fuziunea a avut loc la 16 iulie 1935. Cuza, în vârstă de 78 de ani, a fost ales “şef suprem” al partidului, în timp ce Goga, la cei 53 de ani, a devenit preşedinte şi lider de facto. Crainic a fost numit secretar general. Noul partid PNC a ajuns la un total de 18 locuri prin punerea în comun a locurilor parlamentare obţinute separat de partidele lui Goga şi Cuza, care a adoptat zvastica Ligii ca simbol oficial. Ziarul lui Goga, Ţara noastră, a devenit oficiosul partidului. Goga şi Cuza s-au grăbit să asocieze PNC-ul cu cauza fascistă internaţională, şi au păstrat Lăncierii ca forţă paramilitară a lor. Între 1935 şi 1937, Lăncierii au fost responsabili pentru chinuirea şi brutalizarea evreilor, care rivalizau cu cele comise de Garda de Fier. Nu erau neobişnuite confruntările, uneori sângeroase, între Lăncieri şi unităţi ale Gardei de Fier

Imitându-i pe Hitler şi Musolini, Goga şi Cuza au organizat şi ei întruniri de masă într-un efort de a demonstra dreptul lor la putere. Ei au adunat în Bucureşti 200.000 de cămăşi albastre în data de 8 noiembrie 1936, cu ocazia unui congres al PNC.

Partidul Naţional Creştin a început să guverneze oficial din 28 decembrie 1937. A.C. Cuza a devenit ministru fără potofoliu, iar fiul său, Gheorghe Cuza, ministru al Muncii (observam ca nepotismul era o practica nationala recunoscuta inca de atunci).

Numirea guvernului PNC a fost primită cu îngrijorare în Europa de vest, întrucât Goga era considerat „un discipol declarat şi admirator al Mesiei cămăşilor brune din Germania”. Goga şi Cuza nu au pierdut timp în implementarea platformei lor antisemite. În proclamaţia sa inaugurală, primul ministru Goga declara:

“Vrem România a românilor! Acesta este certificatul de naştere al noului cabinet. Noi credem în renaşterea naţiunii române şi a Bisericii ei creştine. Noi credem că este o datorie sfântă să ne putem pecetea dominaţiei noastre etnice în toate domeniile vieţii politice”

Cat de asemanatoare declaratia asta cu retorica unora din zilele noastre. Se pare ca nu invatam nimic din istorie.

Guvernând prin decrete-legi, fără confirmarea parlamentului, PNC şi-a îndreptat primele măsuri administrative împotriva minorităţii evreieşti. Jurnaliştii evrei au fost lipsiţi de drepturile lor de ziarişti din presă. Ziarele pe care guvernul le considera deţinute sau dominate de evrei, inclusiv Dimineaţa, Adevărul sau Lupta, ca şi ziarele evreieşti care apăreau în provincie în idiş şi ebraică, au fost închise. Evreii care primeau salariile din bani publici au fost concediaţi şi toate ajutoarele acordate de stat instituţiilor evreieşti au fost retrase.

Mult mai semnificativ a fost că în concordanţă cu platforma PNC-ului din 1935, guvernul a proclamat Decretul-lege nr. 169/22 ianuarie 1938 pentru revizuirea cetăţeniei evreilor. Legea anula în fapt cetăţenia acordată evreilor după începerea primului război mondial. Ea cerea ca în decurs de 40 de zile de la publicarea listelor de cetăţenie, toţi evreii, indiferent cât de mare ar fi fost perioada de rezidenţă a familiilor lor, să trimită “pentru verificare”documentele împreună cu materialele auxiliare specificate. Evreii care nu îndeplineau cerinţele sau ale căror materiale erau considerate insuficiente erau declaraţi „străini”. Pe lângă pierderea drepturilor politice, aceasta însemna pentru mulţi evrei pierderea posibilităţii de a profesa şi potenţiala deportare după bunul plac al guvernului.

Unii evrei din zonele rurale s-au văzut deposedaţi de mijloacele lor de existenţă, obligaţi să se mute în oraşe şi să lase în urmă proprietăţile imobiliare care nu puteau fi luate cu ei. Cu toţii simţeau nesiguranţa de a nu ştii unde urmează să mai lovească pumnul guvernului şi dacă documentaţia îi va mulţumi pe supraveghetorii care se ocupau cu revizuirea cetăţeniei. Deşi guvernul PNC a fost izgonit de la putere înainte ca procesul de revizuire să se încheie, Decretul-lege 169 a rămas valid şi sub dictatura regală. Când statisticile au fost finalizate, din 203.423 de familii care au trimis cereri de revizuire, 73.253 familii – adică un total de 252.222 de evrei – şi-au pierdut cetăţenia ca rezultat al iniţiativei Partidului Naţional Creştin.

Evreii din afara României au adus situaţia la cunoştinţa guvernelor lor şi a Ligii Naţiunilor. Franţa şi Marea Britanie au folosit oportunitatea oferită de aceste măsuri anti-evreieşti pentru a-şi exprima nemulţumirea faţă de guvernul perceput de ei ca înclinat spre nazism şi Germania nazistă. Spre sfârşitul lunii ianuarie guvernul de pe Quay d’Orsay făcea cunoscut că, în cazul în care măsurile antisemite nu sunt anulate, Franţa se consideră eliberată de obligaţiile alianţei cu România, care includeau garanţia frontierelor, asistenţă în pregătirea militară şi credite pentru armamente. Pe 22 ianuarie guvernul britanic anunţa că vizita regelui Carol în Marea Britanie, stabilită pentru 21 martie, este amânată pe o perioadă nedeterminată.

Octavian Goga şi A.C. Cuza au fost în mod clar produsul regimului politic tradiţional stabilit la jumătatea secolului XIX şi moştenit de România Mare după primul război mondial. Ei au funcţionat în cadrul lui, şi-au conceput strategile politice bazându-se pe el, au ajuns la putere prin el şi au fost împreună atunci când puterea lor s-a evaporat. Nu se poate spune acelaşi lucru despre Corneliu Zelea Codreanu şi mişcarea pe care a fondat-o, Garda de Fier. PNC era pro-monarhist şi pro-Carol; Garda, nu. Conducerea PNC căuta să întreţină relaţii de egalitate, dacă nu chiar de cordialitate, cu conducerile celorlalte partide politice; Garda nu dorea aceasta şi s-a autodefinit în mod diferit, nu ca partid ci ca ”mişcare”. PNC vroia să păstreze guvernul parlamentar, chiar dacă acesta urma să fie reconfigurat şi organizat într-o manieră mai elitistă şi mai corporatistă; Garda de Fier vroia să răstoarne regimul parlamentar. Goga şi Cuza evaluau relaţia lor cu cercurile conducătoare culturale şi religioase ca find în vârful piramidei sociale în România; Garda de Fier era împotriva cercurilor conducătoare, îmbrăţişând “acţiunea” tinerească, populismul ţărănesc şi mistica religioasă, aşa cum a fost exemplificată de clerul local (de multe ori neştiutor de carte). PNC a îmbrăţişat oficial numerus clausus; Garda de Fier l-a respins ca nefiind suficient de radical pentru a rezolvarea ”problemei evreieşti”.

Nu a durat mult până la începerea unui conflict între Cuza şi Codreanu. Cuza dorea să conducă Liga conform cu liniile politici tradiţionale a partidului, chiar dacă uneori această politică era extremistă şi violentă, iar pentru îndeplinirea scopurilor antisemite vroia să acţioneze în cadrul sistemului parlamentar. Codreanu, pe de ală parte, nu numai că dorea mai multă putere pentru el însuşi, conform principiului “conducerii”, dar urmărea şi să facă din Ligă o mişcare revoluţionară de “reînnoire morală”, în care violenţa organizată, nu doar împotriva evreilor dar şi a cercurilor conducătoare, era o metodă acceptabilă, chiar preferată, pentru atingerea scopurilor acestei mişcări. Prin 1927 relaţiile dintre cei doi deveniseră atât de încordate, încât Codreanu şi adepţii săi au părăsit Liga în data de 24 iunie. Ei au format propria lor mişcare, numită la început Legiunea arhanghelului Mihail, apoi Garda de Fier

Antisemitismul a fost un element central al ideologiei Gărzii de Fier. În 1937, Codreanu scria în Circulara sa nr. 119:

“Misiunea istorică a generaţiei noastre este rezolvarea problemei jidoveşti. Toate luptele noastre de peste 15 ani, scopul acesta l-au avut şi toate sforţările vieţii de acum încoace, scopul acesta îl vor avea.”

Toate temele tradiţionale fuseseră absorbite de Legiune: refuzul dreptului la cetăţenie, invazia masivă a evreilor din est, supra-popularea evreiască din oraşele româneşti; exploatarea ţărănimii prin alcool, tutun şi alte vicii; controlul presei; deznaţionalizarea culturii române; serviciul desăvârşit în slujba duşmanilor României; şi reprezentarea intereselor străine. Oricum, antisemitismul gardist conţinea şi elemente noi. El nu era direcţionat doar împotriva evreilor înşişi, ci şi împotriva “iudaizării” României – în special a politicienilor – care fuseseră corupţi de evrei şi permiseseră ”preluarea” ţării de către aceştia. El adoptase dictatura ca principiu organizaţional şi violenţa ca instrument de combatere a ameninţării ”statului iudeu”.

Antisemitismul gardist mai glorifica lupta spirituală şi moralitatea întemeiată pe imaginile mistice ale Bisericii Ortodoxe Române.

Aceste trei elemente au produs consecinţe dramatice. Legiunea a început, din 1923, să identifice ”trădătorii”, românii care-şi trădaseră propriul popor “pentru arginţii lui Iuda”, cu intenţia de a-i omorî. Pedeapsa exemplară, argumenta Codreanu, ”trebuie să cadă mai întâi asupra trădătorilor, şi apoi asupra duşmanilor”.

Legiunea a fost responsabilă pentru numeroase incidente de stradă, îndreptate mai ales împotriva evreilor; pentru asasinarea celor doi primi miniştri în funcţiune (Ion Duca în 1933 şi Armand Călinescu în 1939); şi pentru uciderea altor miniştri din cabinet şi a unor personalităţi locale şi naţionale din sferele politică şi culturală. Lupta lor împotriva ordinii stabilite, legată integral de ”viaţa şi moartea lor”, şi lupta împotriva evreilor, violenţa Gardei de Fier a culminat în 26 spre 27 noiembrie 1940, cu asasinarea a 64 de personalităţi conducătoare, apărători ai ordinei politice interbelice (inclusiv a unui fost prim ministru) în închisoarea de la Jilava; cu uciderea a încă şase prefecţi de poliţie în aceeaşi noapte; scoaterea din casă, cu intenţia de a-i omorî, a şapte conducători politici şi ai siguranţei interne (dintre care trei foşti primi miniştri); cu asasinarea brutală a lui Nicolae Iorga, de asemenea fost prim ministru, şi a lui Virgil Madgearu, fost ministru din partea Partidului Naţional Ţărănesc.

Codreanu scotea în evidenţă legătura naţional-religioasă, acuzând evreii de distrugerea “legăturii spirituale” dintre poporul român şi Dumnezeu, astfel încât ei puteau ruina naţiunea română. Limbajul folosit de scriitorii legionari era plin de simboluri religioase. Corpul de elită al Legiunii a fost supranumită “Frăţia de cruce”. Membrii Gărzii de Fier căzuţi în Spania alături luptând de Franco au fost numiţi “crucificaţi”.

Criticii îl acuzau pe Codreanu că vrea sa copieze pe Mussolini şi Hitler. Dar în contrast cu mişcările fasciste din Italia şi Germania, areligioase sau anti-religioase în esenţă, Garda de Fier „era o mişcare de renaştere religioasă sau, poate mai exact, o mişcare de regenerare cu conotaţii religioase”. Aceasta, desigur cu un scop. În Pentru legionari, Codreanu povesteşte despre o cină luată împreună cu discipolii lui în închisoarea Văcăreşti după ce fusese descoperit complotul pentru uciderea liderilor politici “iudaizaţi”. El le spune acestora: “Sunt forţat să vă aduc veşti triste. Se ştie cine a fost trădătorul. El este în mijlocul nostru, stă la masă cu noi”.

După ce trădătorul a fost identificat, Codreanu l-a iertat. Observati accentele mesianice. Limbajul jertfei, al acceptării bucuroase a morţii pentru salvarea naţiunii, al crucificării şi reînvierii a fost constant folosit de scriitori legionari şi de Codreanu însuşi. Când numele legionarilor căzuţi erau strigate la mitinguri şi demonstraţii, ceilalţi membrii ai Gărzii strigau “prezent!” După moartea lui Codreanu, nu era ceva neobişnuit ca membrii legiunii să folosească expresia “Căpitanul e cu noi!” sau să se refere la “învierea” acestuia.

Chemarea Legiunii la înnoire spirituală, afundare în lupta mistică şi violentă împotriva satanei (evreilor), credinţă ortodoxă românească, “conducere” de către un “uns” şi la răsturnarea ordinii “iudaizate” stabilite, era extrem de atrăgătoare pentru tinerii intelectuali care se dezvoltaseră de-a lungul perioadei interbelice, aşa cum antisemitismul tradiţional se dovedise a fi un magnet pentru elitele secolului XIX şi începutului de secol XX. Garda de Fier părea că oferă o filosofie integrată, cu o finalitate clară, pe viaţă şi pe moarte. Noua generaţie de intelectuali pentru care antisemitismul constituia parte integrantă a credo-ului lor legionar nu erau pseudo-savanţi de genul lui Cuza şi Paulescu. Ei erau principalii protagonişti ai identităţii culturale şi intelectuale de la jumătatea secolului 20. Unii dintre ei au supravieţuit celui de al doilea război mondial, ca Eliade şi Cioran, care au trăit în afara României şi după Holocaust au devenit figuri intelectuale recunoscute internaţional, ascuzându-şi trecutul în timp ce îşi demonstrau geniul.

Alţii, precum Crainic şi Noica, au suferit o parte din viaţă în închisorile comuniste, dar au văzut cum puterea gândirii lor a afectat generaţia de tineri de după Holocaust care, ca şi ei înainte, căutau de asemenea un destin mai bun decât cel stabilit de ordinea comunistă. Alţii mai puţini vizibili, ca Vintilă Horia şi Horia Stamatu, şi-au continuat după război, în exil, afilierea la Garda de Fier în încercarea lor de a menţine vitalitatea legionară, sperând într-o renaştere hotărâtoare a mişcării înainte ca zilele lor să se sfârşească.

Un comentariu:

StefanU spunea...

Salut.
Apreciez ce faci.Te rog sa precizezi sursa informatiilor despre Garda de Fier si Lancieri.Ma intereseaza sa stiu cati evrei au fost omorati de catre Lancieri.